GAVRIL CIUBAN – 65 Acolo unde îngerii au parte de aripi

0
1592

Tocmai cînd mă pregăteam să-mi iau avînt pentru a scrie un text mai ca lumea, unul aniversar, pentru un Poet cu literă mare, cum este prietenul Gavril Ciuban m-a cuprins emoţia unui inventar critic retrospectiv încît nu am ştiut cu ce să încep. Ca în orice bună rînduială a lumii am pornit de la capătul de început al drumului. La debutul lui Gavrilă, cel care ne-a fost veghe riguroasă în devenirea noastră, Laurenţiu Ulici, scria: “Puternic interiorizat, cu o remarcabilă disponibilitate pentru trăire în imagine poetul îşi face din singurătate spaţiu vital, din contemplaţie timp interior şi din regimul nocturn sursă inspiratoare”. La acel portret liric creionat de distinsul critic s-au adăugat puţine cercuri. Atîtea încît să poată ajunge acolo unde îngerii au parte de aripi. Şi a ajuns în puterile poeziei. La aniversară se cuvine să punem pe masa de ospeţe sinceritatea, prietenia şi un pahar de candoare. Adică să fim curaţi la suflet cînd ne bucurăm de acest poet căruia i s-a spus de la început că “scrisul lui Gavril Ciuban are autenticitatea vocaţiei lirice”. Nu uit ce spunea Radu Săplăcan chiar în ziarul nostru: “Imposibil de imitat – poezia sa – imposibil la modă, turnee şi epode Gavril Ciuban face parte din falanga cu un singur scut: Singurătatea”! Prietenul comun şi regretat, prozatorul C. Stan scria cu preţuire “poezia lui Ciuban se coagulează într-un univers distinct, extrem de puternic şi de individualizat. O revoltă surdă, mocnită ani de zile transpare în vitriolante imagini ieşind din tiparele poeziei Nordului şi aducîndu-l parcă mai aproape de revolta amară a lui Bacovia” (în atitudine nu în expresie). Criticul Ion M. Mihai scria la vremea potrivită că “Ciuban este unul dintre poeţii români de primă mărime de azi, un virtuoz al metaforei”. Prin vreme au venit la ospăţul liric cititori avizaţi cu scris limpede şi apăsat. Ca semn al prieteniei şi preţuirii. De la Ioan Flora la V.R. Ghenceanu, de la Ion Burnar la A.I. Brumaru. Recunosc că am fost şi eu în aula lirică a lui Gavrilă. Atunci mi-am dat bine seama că el are un timp al său interior, mari distilerii pentru cuvinte care fac din osîndita realitate clipe scumpe, strălucite de ochiul stăpîn pe un arhipelag doar de el ştiut. Din acea frămîntare nevăzută se naşte poemul care intră în rezonanţă şi cu sufletul de piatră. Astea le-am spus atunci, la ospăţul la care erau păsări şi cîţiva jderi. Deşi nu am fost niciodată în Ţinutul lui, al Vaserului, visam noaptea că “De curînd m-am mutat într-o vîrstă fără vecini/ Cît un tren încărcat cu muniţii/ Şi tras de asini”. Dacă mulţi din jurul lui şi-au luat păduri şi moine Gavril s-a împroprietărit cu mîna lui, ca un notar cosmic care scrie cu sînge metafora Vaserului. În registrul de fond al limbii române, la composesoratul visării este întăbulată definitiv metafora poetului Gavril Ciuban. Cum închipuia Vasile Latiş un gînd pentru Gavril: “Şi e o lume mistuită de propriul vaier în Ţara de Sus, credincioasă, a Cuvîntului”. La mulţi ani, prietene! Mîine, 10 iulie, să fii acolo unde îngerii au parte de aripi (cred că e versul dumitale). Închei cu crezul meu de acum zece ani: Gavril Ciuban, pentru mine, este un poet de excepţie. O conştiinţă lirică ce cutreieră spaţii originale.

POESIS

Gavril CiubanGavril Ciuban

Imposibil de imi­tat – poezia sa -, impasibil la mo­dă, turnee şi epo­de, Gavril Ciuban face parte din falanga cu un singur scut: Singurătatea! Trăitor fericit pe Valea Vaserului, spirit complex şi dezinteresat, prieten curat, dar dificil, poetul rămâne unul dintre reperele mele de substanţă în Nordul statornic al Maramureşului.
(Radu Săplăcan, în Graiul Maramureşului, 2001)

Ohîi Dumitru
De afli cumva de Eneşca omul de fier
de la atelierul chefere Timişoara
ori de Al. Deiac plecat într-o mină

din Baia Sprie neferoase să adauge
la patria trupului său; ştiu pe unul
Ion a Parascăi: întruna o notă de trecere

de la zamfireşti şi alţi păgâni potlogari –
tot sub cinci; note abia la purtare aproape
de maxim. Încât mintenaş el a zis:

„Cu puşca lu´ tata vă pun la pământ
mă zerule!” Şi a´ trei-patra zi
tătâne-su la temniţă o fost îndrumat.

Ion a Parascăi „fugit de la ore” la gârla-însorită
în curu´ gol înota cu sarsame la care doamne
ilustre învăţătoare de la ţară or urbe chiar jupânese

adâncite priviri ţiuiau înspre sarsame. Ion a Parascăi
m-a dus pe imaş să mă-nveţe galopul pe-ai
CAP-ului cai din satul-oraş. La şezătoare

între ţâţe la muieri îndrăcite zderam. Iar tata
pe grăunţe de mălai m-a înturnat. În gerunţi.
Peste o droaie de ani Ionuc întrebatu-m-a:

„Hai, Găvri, am cai buni şi-s neveste
pruncele-acelea de-atunci! Aşadar de oricumva
afli de misterul Nădab, şantierul Jebel, de
maistrul mecanic cel fioros; „ţi s-a dus pe p.

Eminescu”, o ştire-mi trimete. Am o carte
nescrisă la toţi să le-o dau. Anii-mi
rămaşi stau la pândă. De-ai să-auzi

cumva, despre mine ceva, o veste îmi dă!

Fiinţele secrete
A ogorî baraboi cu ziua
nu este de şagă. Ai bucuria
de a fi găsit o muiere cu bărbat

Ambii în etate şi peste măsură
de ai lor. Cu credincioasa ei sapă
lucră singură fără de ciudă

Corci cu corci; scoate buruienele de jur
împrejurul sinelui iar când pe gătate
s-arată ogorul ocinaşe înalţă la Domnul

Este mai curată decât lacrima
ce n-o poţi şterge decât cu dosul
mâinii aprinse de soare

Mai stăruie pentru banii munciţi.
Va veni şi la fân. Cu ziua. „Încă la
oamenii aieştea cât mă ţin puterile zin!”.

Vorbim despre valea a Iliţei, de răposaşi
cu lumea lor de atunci. Zice: „aşe şi aşe”
Ne grăieşte vecinilor numai de bine (şî

hâde vorbe scutură o samă de
căprari – tumna de peste drum)
Ea se minunează: „Cum aşă?!”

Soarele nici nu urcă nici
grijă de luna cât o jimblă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.