Din Serbia în Muntenegru

0
540

Părăsim Belgradul şi ne îndreptăm spre Muntenegru. Relieful se schimbă repede, după câmpia Dunării urmează o zonă colinară apoi încep să apară munţii, Alpii Dinarici. Trecem repede prin punctul de frontieră sârb. La punctul de frontieră muntenegrean este o coadă foarte lungă de autoturisme. După ce stăm o vreme la coadă ni se permite să mergem în faţă şi depăşim repede frontiera. Frontiera sârbo-muntenegreană pe acest traseu este în munte. O zonă foarte pitorească.

Iată-ne în Muntenegru. O ţară cu o istorie foarte zbuciumată, ca de altfel toate statele balcanice. Muntenegru este o ţară foarte mică, are o suprafaţă de aproape 14.000 km2 şi o populaţie de 625.000 de locuitori. Limba oficială este limba muntenegreană. În fapt limbile sârbă, croată, muntenegreană şi bosniacă sunt de fapt aceeaşi limbă cu diferenţe minime. De-a lungul secolelor, acest pământ a fost râvnit de mulţi. În vremurile moderne a făcut parte din Regatul Iugoslaviei apoi a fost inclus în federaţia socialistă iugoslavă. După destrămarea Iugoslaviei din anii 90 a mai rămas o vreme alături de Serbia iar din 2006 a devenit stat independent. Prin această mişcare Serbia a rămas singură şi fără ieşire la mare.

Canionul Tara
Canionul Tara

Traversăm o zonă muntoasă cu păduri de toate felurile dar şi păşuni montane. Vedem gospodării izolate specifice regiunilor montane. Vedem lângă şosea case noi, moderne şi grajduri de animale şi clăi de fân. Ca o observaţie în legătură cu casele pe care le văd aş vrea să mă refer la materialele de construcţie utilizate. Materiale de calitate, sănătoase, trainice: piatră, cărămidă, ţiglă. Această caracteristică după părerea mea este valabilă în toate ţările balcanice pe care le-am vizitat. Prin comparaţie România stă mai prost la acest capitol.
Ajungem la Giurgevicia unde ne întâlnim cu râul Tara. Suntem în Parcul Naţional Durmitor. Râul Tara a săpat în munţi unul din cele mai spectaculoase canioane din lume şi cel mai mare din Europa. Pe râul Tara s-a practicat de-a lungul vremii plutăritul. În prezent este zonă protejată şi sunt permise doar activităţi care nu poluează. Se practică raftingul şi canoe. Oprim la vestitul pod de peste râul Tara. Construit înainte de al doilea război mondial este un pod impresionant. Imediat după aia, în timpul războiului, a fost distrusă de partizani partea centrală a podului pentru a opri înaintarea trupelor germane. După război a fost reparat. Are o deschidere de 360 de metri şi o înălţime de 170 de metri. Am înţeles că a servit ca décor şi loc de acţiune în filme artistice. Podul este prevăzut cu trotuare care îţi permit să admiri canionul şi împrejurimile. Alături, la capătul podului, este un loc de popas cu restaurant, unde luăm masa de prânz. Reuşim să mâncăm destul de repede, deşi era aglomerat. Mai admirăm locul, facem fotografii şi mergem mai departe. Drumul este în stare bună, dar dificil datorită reliefului. Şoseaua este îngustă, curbe şi hăuri care se deschid sub noi. Peisaje sălbatice cu pereţi stâncoşi extrem de înalţi şi spectaculoşi. În unele locuri pereţii stâncoşi ating sute de metri, chiar o mie de metri. După Canionul Tara urmează canionul Moracea. Şoseaua trece prin foarte multe tuneluri, nu foarte lungi, unele sunt doar simple străpungeri ale unor stânci. Şoferii conduc cu multă grijă. Ne apropiem de locul unde s-a petrecut tragedia din 2013 când 18 români, turişti care se îndreptau spre litoralul muntenegrean, au murit într-un groaznic accident rutier. Cu câteva momente înainte ghidul ne atrage atenţia că urmează locul blestemat. Se face linişte totală în autocar. Mie, şi cred că şi altora, mi se pune un nod în gât. Ne gândim la ei, la cei care s-au dus şi ne gândim la noi. Vedem repede o placă , fotografii, flori, la locul respectiv. Locul şi întâmplarea s-ar descrie cam aşa. Este un tunel nu foarte lung şi care nu este luminat, ca toate tunelurile de pe şoseaua respectivă, apoi după câteva zeci de metri urmează un pod. La intrarea pe podul respectiv autocarul nu mai era controlat, a intrat pe contrasens, a rupt parapeţii de pe partea stângă a podului şi apoi… a urmat abisul… Cam asta a fost. Restul se cunoaşte. Depăşim locul şi momentul de tristeţe şi mergem mai departe. Încet, încet munţii se mai domolesc. Din loc în loc vedem focare de incendiu. Ardeau pădurile. Nu erau foarte multe focare şi nici de mari dimensiuni, dar atmosfera era destul de încărcată cu fum.

Canionul Moracea
Canionul Moracea

Ajungem la Podgoriţa, capitala Muntenegrului. În perioada comunistă s-a chemat Titograd. Se înserează. Aveam prevăzut în program să vizităm catedrala oraşului, dar era târziu şi era închisă. Oraşul este mic. Are o populaţie de aproximativ 150 de mii de locuitori. Are toate instituţiile care se găsesc într-o capitală. Preşedinţia nu este aici, se găseşte în vechea capitală a Muntenegrului, la Cetinje. Din ce am reuşit să văd, nimic spectaculos. Chiar banal în mare parte. Facem o scurtă oprire pentru mici cumpărături şi alte nevoi.
S-a făcut noapte. Mergem mai departe, dar nu mai vedem nimic. Trecem podul peste lacul Skodra, un lac pe care Muntenegru îl împarte cu Albania.
Târziu ajungem la destinaţie, Ulcinj staţiunea maritimă de la Adriatica. După ce ne blocăm pe o străduţă foarte îngustă pe care autocarul nu mai putea înainta, reuşim totuşi să ajungem la hotel. Deşi era târziu şi programul restaurantului se terminase, gazdele foarte amabile ne aşteaptă cu cina. Luăm masa apoi ne cazăm. O odihnă binemeritată după o zi lungă şi grea, dar foarte frumoasă. A doua zi ne aşteaptă Marea Adriatică.

George BĂSEŞTEANU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.