Sfinţii români cinstiţi în duminica aceasta

0
411

Duminică, 21 august, Biserica Ortodoxă Română îi cinsteşte pe Sfinţii Mucenici Români Donat diaconul, Romul Preotul, Silvan diaconul şi Venust.

Sfântul Mucenic Donat diaconul

Acesta era rânduit cu slujirea din diacon, pe care o îndeplinea cu multă râvnă, cu sfinţenie şi cu tărie sufletească, la biserica din Singidunum, localitate aşezată pe Dunăre, aproape de cetatea Sirmium. În aceste ţinuturi se porniseră mari prigoane împotriva slujitorilor lui Hristos, din porunca împăratului Diocleţian şi a lui Galeriu, ajutătorul său la conducere.
Tânărul şi neînfricatul diacon Donat nu putea să scape de furia conducătorilor păgâni din aceste părţi de lângă marele fluviu, Dunărea, căci nu înceta să mărturisească în tot locul pe Hristos. De aceea, din porunca întâistătătorului acestor ţinuturi, Victorian, diaconul Donat a fost prins şi aruncat în închisoare. A doua zi, în zori, întâistătătorul Victorian l-a chemat pe Donat la el şi căuta să-i zdruncine piatra credinţei sale creştine, ca să sacrifice zeilor mincinoşi ai Imperiului Roman, în slujba căruia el lucra orbeşte. „Eu nu pot cinsti pe zeii voştri, surzi şi muţi, închipuiţi prin metale, piatră sau marmură, ci cinstesc pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care este adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu, le-a spus diaconul Donat”.
Auzind această mărturisire clară şi hotărâtă a dreptei credinţe a smeritului şi curajosului creştin, care sta la judecata sa, întâistătătorul Victorian s-a aprins de mânie şi i-a poruncit: „Întoarce-te de la această nebunie deşartă!”. Fericitul Donat i-a răspuns prin cuvinte ca de fulger: „Tu şi judecătorii voştri sunteţi nebuni”, căci desigur era adevărată nebunie ca să nu se vadă deşertăciunea zeilor, închipuirea minţii lor bolnave şi să nu vină şi ei, închinătorii acestora, la cinstirea adevăratului Dumnezeu, Părintele Cel ceresc, îngăduind supuşilor lor să se închine Acestuia.
Cuvintele pline de atâta curaj creştin au înfuriat peste măsură pe întâistătătorul Victorian, care s-a aprins de o mânie oarbă şi a poruncit ca diaconul Donat să fie pus în lanţuri. După aceea a hotărât să i se taie capul, pentru că a rezistat cu tărie tuturor încercărilor sale de a-l depărta de Hristos şi de a-l readuce la credinţa păgână. Astfel, la 21 august, anul 304, acest Sfânt Mucenic dintre strămoşii neamului nostru s-a săvârşit în Domnul, prin ascuţişul sabiei, lângă apele adânci ale Dunării, care n-au despărţit, ci au unit întotdeauna pe înaintaşii noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă, după cum spune istoricul Vasile Pârvan.

Sfântul Mucenic Romul, preotul

În acelaşi timp cu Donat diaconul, slujea în biserica din vestita cetate Sirmium un preot plin de har duhovnicesc, de iubire jertfelnică şi de tărie în dreapta credinţă, cu numele de Romul. Unit prin sfinţenia vieţii şi curajul convingerii creştine cu amintitul diacon, preotul Romul lupta cu tărie şi fără frică pentru statornicia şi creşterea credinţei celei adevărate şi pentru poporul credincios, care i se încredinţase, ca păstor sufletesc, gata să-şi pună sufletul pentru oile sale duhovniceşti.
Preotul Romul a fost prins şi dus, împreună cu alţii, în localitatea Cibales, aproape de cetatea Sirmium. Aici i s-a tăiat capul cu sabia, ca şi lui Donat diaconul, suferinţă pe care a îndurat-o cu bucurie sfântă şi totală încredinţare în Duhul lui Dumnezeu. S-a săvârşit în Domnul tot la 21 august, anul 304, fiind cinstit pentru moartea sa mucenicească prin care s-a renăscut pentru viaţa cea adevărată şi veşnică, în ţinutul Sirmium şi mai departe, de închinătorii lui Hristos. Mai târziu, în veacul al VI-lea, sfintele lui moaşte au fost duse în localitatea Concordia, din provincia Friul, din nordul Italiei, unde s-au bucurat de multă şi adâncă cinstire.

Sfântul Mucenic Silvan, diaconul

Încă un Sfânt Mucenic, Silvan, diaconul, cinsteşte prin credinţa şi suferinţele sale pentru Evanghelia lui Hristos pe strămoşii noştri daco-romani de la Dunăre, din care se trăgea şi pentru a căror credinţă curată, mărturisită şi de el, şi-a dat viaţa cea pământească. Silvan slujea lui Dumnezeu, ca diacon, la aceeaşi biserică în care era rânduit Romul, preotul, în cetatea Sirmium. Din neştiinţă, se închinase la început la idolii cei fără de glas, ocrotiţi de puterea stăpânitoare. Dumnezeu l-a îndrumat însă pe calea cea dreaptă, care ducea la El, şi atunci a părăsit de îndată, cu dezgust, închinarea cea înşelătoare şi a dispreţuit învăţăturile mincinoase, nimicitoare de suflet, ce se propovăduiau de către păgâni în numele zeilor lor neputincioşi. Chemarea lui Dumnezeu i-a pătruns întreaga sa fiinţă. Atunci L-a simţit pe Hristos în inima lui şi a început să I se închine şi să-I slujească cu bucurie sfântă şi cu curaj izbăvitor, întărind prin învăţătură şi prin completă dăruire, ca şi prin exemplul vieţii sale, pe cei de o credinţă cu el. Atitudinea sa i-a atras ura şi dorinţa nesocotită de răzbunare a căpeteniilor păgâneşti, căci a fost prins şi dus împreună cu preotul său, Romul, precum şi cu alţi mulţi închinători ortodocşi, la localitatea apropiată, Cibales. Aici a fost supus la multe feluri de chinuri, după care a gustat cu curaj moartea pământească. Astfel şi-a agonisit viaţa în raiul desfătării, prin suferinţă şi sânge, acest diacon daco-roman de la Sirmium, asemenea atâtor mucenici creştini, la 21 august, anul 304, cinstind neamul din care se trăgea şi pământul pe care l-a stropit cu sângele său cel nevinovat, lângă apa Dunării.

Sfântul Mucenic Venust

Victorian a poruncit ca să fie cercetate aşezările vecine cu cetatea Sirmium, reşedinţa sa, unde erau mulţi creştini tari în credinţa lor. Aici s-a ajuns să fie prins Venust, frate geamăn al Sfântului Donat, diaconul. Nelegiuitul acesta a poruncit celor ce i-au îndeplinit dorinţa sa nesocotită ca Venust să fie adus în faţa lui. Atunci, privindu-l cu ură şi dispreţ, Victorian i-a zis acestui neînfricoşat închinător al Dumnezeului Celui adevărat: „Venuste, îţi aminteşti cum am pus să se taie capul fratelui tău geamăn, Donat? Răzgândeşte-te şi vino şi adu jertfă zeilor noştri pe care şi noi şi împăraţii noştri îi venerăm, ca să nu poruncesc să ţi se facă şi ţie la fel!”. Fără să se înspăimânte de aceste ameninţări şi simţind cum îi sporeşte curajul şi tăria credinţei sale, Venust a răspuns surâzând: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, fiindcă eu nu ştiu că există mai mulţi dumnezei, aşa cum spui tu. Însă eu cunosc pe Unul Dumnezeu, viu şi adevărat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Care este şi întreit şi unul Dumnezeu”.
Iată cum Venust, despre care nu ştim că îndeplinea vreo slujire în Biserică, ci numai că era un creştin neclintit în credinţa sa, mărturisea cu convingere ne­zdruncinată unitatea dumnezeirii şi treimea Ipostaselor, sau a Persoanelor divine, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Atunci Victorian a poruncit cu mânie: – „Ce vrei mai mult? Sacrifică zeilor!”. Aceasta ar fi însemnat o lepădare totală a credinţei creştine cu care Venust îşi hrănea sufletul său şi cu care era legat pentru veşnicie. De aceea, adunându-şi toate puterile sufleteşti, ancorate pe credinţa sa nestrămutată în ajutorul lui Hristos, i-a răspuns cu curaj şi cu hotărâre şi gata de a înfrunta suferinţele şi moartea pământească din partea acestui păgân cu multă putere lumească: „Nu sacrific zeilor tăi neadevăraţi şi plini de putreziciune, ci aduc lui Dumnezeu-Tatăl, Care locuieşte în Ceruri, jertfă de laudă”. Victorian a poruncit slujitorilor săi ca să-l prindă pe Venust şi să-l ducă în afara cetăţii Cibales, iar acolo să i se taie capul cu sabia.
Cu mult curaj şi încredere desăvârşită în puterea lui Dumnezeu, Venust a păşit pe drumul ce ducea spre ieşirea din cetate, rugându-se neîncetat şi simţind cum sufletul său se înălţa pe încetul de la cele pământeşti către cele cereşti. Iar în această stare de bucurie divină de abia a mai simţit ascuţişul sabiei care i-a retezat capul, făcând să înceteze viaţa lui trecătoare, dar uşurându-i naşterea pentru viaţa cea pururea fiitoare din ceruri. Ca şi mulţi alţi mucenici creştini, Venust a crezut cu tărie că harul cel de sus s-a coborât în lume prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a întemeiat pe pământ Împărăţia Sa, adică Sfânta Biserică.
Astfel, s-a săvârşit în Domnul Sfântul Venust, tăindu-i-se capul împreună cu alţi închinători şi mărturisitori, la 21 august, anul 304, sporind ceata mucenicilor din neamul strămoşilor noştri daco-romani, trăitori pe malurile Dunării.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.