Educaţia muncii

0
494

Sînt fericiţi oamenii care muncesc cu plăcere, dar se întîmplă rar acest lucru, cel mai adesea ziua de muncă este istovitoare şi salariatul abia îi face faţă, se plînge de toate, şi-ar dori altceva. Mergem aşadar la serviciu de regulă pentru a cîştiga pîinea cea de toate zilele şi ca să ne asigurăm bătrîneţea, ceea ce este totuşi prea puţin pentru a simţi că ne împlinim destinul.
În fiecare zi, punem ceasul să ne trezească, ajungem după un ceas la întreprindere şi ne apucăm de treabă, din acea inerţie cu care ne-am obişnuit de mai mulţi ani, căci nu putem să rămînem fără un loc de muncă, ar fi o ruşine pentru omul sănătos să fie întreţinut de  familie. Aceasta este alegerea noastră, să robotim, chiar dacă n-o facem cu plăcere, ci înjurînd în gînd, căci regulamentul de ordine interioară prevede la fiecare oră o pauză de doar 5 minute pentru a merge la closet (ar trebui 10 minute), iar la amiază pauza de masă are doar 15 minute, timp insuficient ca ciorba fierbinte de la cantină să se răcească (îţi arde limba)… Şi totuşi, stai la post opt ore pe zi şi execuţi operaţiunile din fişă, chiar dacă mîinile obosesc precum ale unui boxer şi chiar dacă pici­oarele se dilată în pantofi, obligîndu-te să-ţi dezlegi şireturile. Există locuri de muncă mai uşoare, însă preferi salariul de 2.000 de lei pe lună în mînă, plus transport gratuit şi mîncare caldă. Nu mai eşti obligat să-ţi părăseşti familia şi să cauţi în Occident un loc de muncă bine plătit! Te scoli dimineaţa cu greu, te simţi bătut cu maiul, ai febră musculară, oasele scîrţîie în articulaţii, lotul de sarcini grele va trece, va fi mai bine de luna viitoare…, dacă nu cumva va veni o perioadă şi mai rea…
Trebuie să avem un kil de inconştienţă în noi, de vreme ce acceptăm să muncim atît de mult, pentru atît de puţin. Stomacul cere o pîine pe zi şi pentru acea felie facem atîta efort, manipulăm obiecte şi situaţii fără oprire, opt ore pe schimb. Sîntem mereu obosiţi, abia aşteptăm concediul de odihnă, vacanţa de vară, şi în cele din urmă pensia, dar pînă atunci nu ne putem opri şi ne amăgim că aşa vrem noi – în acest fel, evităm să răspundem la întrebarea: Ce-am face cu plăcere dacă n-am fi angajaţi la acest serviciu?
După vreo zece ani, ne identificăm cu munca bună-rea, căci fără de ea am simţi că ne pierdem identitatea, nu am mai fi noi: zugravul, educatoarea, agricultorul, jurnalistul… Obiectivele nu ne sînt clare de la început, tinerii aleg, trec prin mai multe locuri de muncă şi în cele din urmă se stabilizează într-o meserie pe care o pot presta la nivelul competitiv. Muncim de regulă pentru beneficii imediate, salariul lunar ne convinge că sîntem pe drumul cel bun, că nu e greşit ceea ce facem. Dar dacă nu muncim pentru ceea ce trebuie? Dacă avem o altă vocaţie decît ceea ce practicăm? Răspunsul este dificil de dat, cel mai adesea intervine soarta şi ea decide în locul nostru. Deschiderea unei firme mari în apropierea casei îi determină pe mulţi oameni să-şi schimbe planurile de viaţă. Va tînji fiecare la pasiunea sa ideală, dar cîştigul imediat de la fabrica vecină îl va determina pe om să semneze contractul individual de muncă, dacă patronul îi asigură bani suficienţi pentru un trai decent.
Înainte de 1989 era mai greu, societatea te obliga să munceşti, în caz contrar erai considerat parazit social. Astăzi, parazitismul ia alte forme, unii acuză inechităţile sociale, alţii se simt exploataţi. Statul controlează acest fenomen prin măsuri de protecţie a persoanelor defavorizate. Aceşti oameni neadaptaţi, sau profitori, nu îşi găsesc obiective de viitor, trăiesc de azi pe mîine, se mulţumesc cu puţin, nu vor statut social, sînt dornici să fie liberi, să facă ce le place… (Oare şi libertatea este o adicţie?)
Muncim pentru a trăi, nu invers. Trebuie să evităm să devenim dependenţi de muncă, chiar dacă vrem putere, dorim avere şi uităm pe drumul vieţii de noi înşine, vorbind şi acasă la cină despre serviciu ca despre ceva foarte important. Introspecţia ne sfătuieşte să ne detaşăm, căci mai important decît banii şi cariera sîntem noi şi familia noastră. Abia după aceea urmează împlinirea profesională, echitatea socială şi colegialitatea de la locul de muncă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.