SAMAVOLNICIILE REVIZIONIŞTILOR

0
822

(Poziţiile Germaniei, Italiei şi Ungariei)

În vara lui 1940 „apele” externe ale Europei erau tulburate de pretenţiile revizuirii tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920. Cum scrie Mihail Manoilescu, ministrul român de externe, „la 4 iulie 1940, Germania şi Italia puteau dispune în chip absolut de soarta noastră. Şi aceste două ţări nu ne erau prietene”.

Nu erau prietene fiindcă guvernele României şi regele Carol II mizau pe garanţiile Franţei şi Angliei în caz de război şi de pretenţii de rapturi teritoriale, mai ales în Transilvania, din partea Budapestei. Oficialităţile germane – Hitler, Rosenberg, Göring, încă din 1936 se oferiseră să ne apere graniţele în faţa revizioniştilor unguri şi bulgari. Göring declara la 4 decembrie 1936 că le va spune „tuturor vecinilor: nu aveţi dreptul să vă atingeţi de pămîntul românesc”, ameninţînd că „orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre asupra Budapestei şi Sofiei”. Şi în privinţa tentativelor URSS „de a trece graniţa dvs. ar găsi, la cererea dvs., în dosul armatelor româneşti, legiunile noastre”.
În timp ce guvernul şi regele Carol II tratau cu indiferenţă aceste sugestii, ungurii „îşi continuau politica lor abilă de cultivare a Germaniei şi Italiei”.
În iulie 1940, ca urmare a acestei politici externe dezastruoase, lipsite de viziune, alianţele României erau toate desfiinţate. Franţa, Polonia erau ocupate, iar Mica Antantă lichidată. La acea dată „România se găsea – scrie Manoilescu – lipsită de orice forţă militară, izolată, fără aliaţi şi fără prieteni, strînsă între doi uriaşi: Germania ostilă şi Rusia Sovietică, cel mult indiferentă”.
În acest timp, la 2 iulie 1940, în Camera Maghiară avea loc o mare manifestaţie, în care deputaţii în picioare aclamau pe Hitler şi pe Mussolini, strigînd: „ARDEALUL ÎNAPOI!” Budapesta a şantajat pe germani şi pe italieni, jucînd pe faţă „cartea rusească”, afirmînd că ungurii „forţează mîna guvernului spre a-i sili să atace România concomitent cu Sovietele şi Bulgaria”.
Dar – scrie Manoilescu – „destrămarea României începuse înainte de 4 iulie”, şi că „viitorul ei era ipotecat. Cei care erau atunci stăpînii Europei făgăduiseră vecinilor bucăţi din România, iar trupul ţării era întins pe masa de operaţie”.
Atît germanii, cît şi italienii şi ungurii vorbeau, în ajunul tratativelor, precum şi în cursul lor la Palatul vienez Belvedere, de un ARBITRAJ, nu de un DIKTAT! În discuţiile cu delegaţii României, Mihail Manoilescu şi ministrul Valer Pop – care ardelean fiind cunoştea bine soarta românilor din Transilvania şi istoria acestui pămînt românesc –, miniştrii de externe german, Joachim von Ribbentrop, şi italian, Galeazzo Ciano, au declarat „solemn şi tăios” că sunt autorizaţi de Hitler şi Mussolini că dacă românii „nu vor primi ARBITRAJUL (s.n.) ne vor considera DUŞMANI AI AXEI”.
Ribbentrop – comentînd principiile româneşti: teritorial şi etnic – a spus că „arbitrajul nu poate fi decît o sinteză” între acestea, iar Ciano a adăugat că „oamenii nu pot fi mutaţi obligator ca dobitoacele”. Mai mult, Ribbentrop a menţionat că „românii niciodată nu se vor bate numai cu ungurii”, ci şi cu alţii, fiindcă „ungurii sunt secondaţi de ruşi” şi că ei, „germanii şi italienii, le vor da ajutor”!
Spre a pune capăt discuţiilor „interminabile” cu delegaţii români, Ribbentrop şi Ciano le-au spus că „neacceptarea arbitrajului va reprezenta DISTRUGEREA TOTALĂ A STATULUI ROMÂN”, afirmînd că „Ungaria a acceptat arbitrajul”.
Cînd a privit harta cu ciuntirea Transilvaniei, Manoilescu şi-a pierdut cunoştinţa, fiind dus într-un salon de către Valer Pop şi doctorul lui Ribbentrop, care cu greu l-au readus la viaţă!
În discuţiile aprinse din noaptea de 29, 30 şi 31 august 1940, Consiliul de Coroană, girat de regele Carol II, a decis să accepte Diktatul de la Viena cu 21 voturi pentru şi 10 împotrivă. În după amiaza aceleiaşi zile, Ribbentrop şi Ciano au anunţat decizia românilor deprimaţi şi a ungurilor uluiţi de biruinţă: România trebuia să cedeze Ungariei 42.243 km2 din Transilvania de Nord, cu 2,6 milioane locuitori, dintre care 1,3 milioane români şi 975.000 maghiari.
Cum au consemnat unii istorici, dacă Diktatul (arbitrajul??!) de la Viena ar fi fost refuzat, statul român ar fi dispărut în cîteva zile precum statul polonez.
„SALVAREA CU ORICE PREŢ a statului – conchide în memorii Manoilescu – se inspira din principiul pe care îl consfinţeşte toată istoria noastră, şi anume că NEAMUL NOSTRU NU POATE FI PRIMEJDUIT DE MOARTE ATÎTA VREME CÎT EXISTĂ UN STAT ROMÂNESC LIBER!”
La 9 mai 1945, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvanie şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a sinucis sub ruinele Reichului său. Mussolini a fost împuşcat la o margine de drum ca un fugar. Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare. Ciano – ucis la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui. Contele Pál Teleki s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda. István Csáky a murit în condiţii stranii la doar cîteva luni de la funestul Diktat.
Vrăjită parcă, după război, Transilvania întreagă a revenit la patria-mamă, ROMÂNIA, căreia îi aparţine ca „fiinţă din fiinţa neamului românesc”.
În următorul episod vom vorbi de poziţia regelui Carol II şi a liderilor politici şi demnitarilor români ai vremii faţă de Diktat şi „apărarea” Transilvaniei!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.