Lectura: Echim Vancea, criticul mărturisitor

0
464

Se spune, şi cred asta, că un poet cînd scrie despre poezia confraţilor o face cu adaosul de sensibilitate care-l locuieşte. De altfel, plaja poeziei româneşti din ultimele decenii s-a impus şi prin cărţile de critică aparţinînd unor poeţi bine întemeiaţi în rosturile lirice profunde. La îndemînă îmi stă prolificul critic Gheorghe Grigurcu care este dublat de un poet cu mare voinţă de construcţie. Alte pilde de acest gen ne stau la îndemînă. Recent am citit volumul “Lecturi filantropice şi alte strînsuri” al poetului Echim Vancea. Deşi ne avertizează într-o lămurire că în calitate de cititor “nu poţi fi bănuit de parţialitate, fiind în permanenţă în afara oricărui interes faţă de cel pe care-l citeşti şi apoi îl propui dezinteresat, pentru că ţi-a plăcut ţie, şi altora să-l citească.” Şi totuşi crede poetul care a îmbrăcat haina criticului (comentatorului) că nu ai cum să excluzi posibilitatea opţiunii. Dar să vedem cîteva încumetări ale lui Echim Vancea. Despre poetul Gavril Ciuban cel din “Fîntîna cu ghituri” apreciază că are “sobrietate şi tăietură, deşi asumîndu-şi uneori, din spirit ludic, efectele curentului arhaic sau neologistic”. Dan Bodea “ne oferă un alt fel de psalm, diferit de cel tradiţional, vizînd comuniunea mitică cu primordialitatea profană” (volumul Floarea Florilor). Ion Bodgan în “Mileniu provizoriu” “desconspiră o sensibilitate agresată de cuvînt, transformată într-o conştiinţă a acestuia”. În “Cartea definiţiilor” Alexandru Dohi descoperă care “sînt consecinţele asumării condiţiei orfice a poetului, a unei vieţi distruse de poezie. Alexandru Dohi este cu aceste cărţi un incorigibil plural”. Ori cu volumul “Calul de febră”, Dohi se află într-o permanentă “stare de alarmă lăuntrică”. Cu Ion Iuga, cel din “Povara umbrei” “păstrează în mare imagistica aspră, abundentă, surprinzătoare, ritmul sacadat sau tonul confesiv al volumelor anterioare”.
Comentînd volumul “Poeme pastelate” al lui Ieremia Lenghel constată că există în poezia lui “versuri, metafore, fraze pe care le poţi rosti şi versuri care te spun ele pe tine, te fac să vorbeşti ca şi cum ai vorbi despre tine”. Ştefan Marinca “seduce şi problematizează existenţa” iar Vasile Morar (cel din “de Vasile Morar” “şi-a obiectivat şi cu această carte, la maximum sfera interesului său liric, ajungînd la un narcisism real-ideatic (în sensul nobil poetic al termenilor) în plină desfăşurare şi pur modern”. Ion Petrovai “este un poet al vieţii, al frumuseţii ei marcat nu o dată de tristeţea netrucată a efemerităţii”. Celebrul volum al lui Ioan Es. Pop “Ieudul fără ieşire” i se pare criticului că “reţine efectul transcendent al eului, este ecoul unui ceremonial într-un spaţiu interimar”. Apreciază titlul lui Nicolae Scheianu (“Haine groase şi cărţi de citit”) în care poetul “propune ceremonialuri dureroase, evidenţiind o conştiinţă neliniştită, interogativă, încordată în faţa diverselor variante ale unui nou mal du siecle”. Autorul nostru mai scrie despre Gheorghe Mihai Bârlea (“Eminescu. Teme metafizice şi sociologice”), Augustin Cozmuţa (Punct de trecere), Vasile Radu Ghenceanu (Vindecarea de melancolie), Ion Lascu, Coniţa Lena, Gheorghe Pârja, Alexandru Cristian Milos. Volumul este completat cu o serie de interviuri în care putem descoperi un Echim Vancea în care nu se relevă statura morală a intelectualului dar şi pecetea locului care l-a format. Apoi luări de cuvînt la Colocviile de la Beclean. Ca o demnitate scrisului de început, Echim Vancea îşi publică poemele din anii încercărilor lirice sub titlul “Poetul roşu”. Cartea lui Echim Vancea are meritul de a arhiva cărţi şi autori de la sfîrşitul veacului trecut dar şi mărturisiri de credinţă întru literatură, Maramureş şi bibliotecă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.