Altarele mici slujesc credinţele mari

0
402

Astăzi la Deseşti se adună parte din floarea poeziei româneşti contemporane cu prezenţe europene, cum s-a întîmplat de 38 de ani încoace. Atunci, în octombrie 1979, în satul în care am văzut lumina zilei l-am invitat pe marele poet Nichita Stănescu. Cum bine se ştie a venit. Cred că a fost un suspin tulburător ce a cuprins lemnul, piatra şi cuvîntul. Multe păsări cu cîntec rar s-au rotit atunci deasupra vechii aşezări de pe Mara. De atunci satul nostru a fost asimilat, mai ales pe partea literaturii, cu deschiderea spre lume. Partea noastră de statornicie a început să intre în mişcare. Atunci s-a produs clipa simbiozei între un trecut fabulos, mai greu de perceput şi arma secretă a poeziei moderne. Oamenii înzestraţi cu minunea cuvîntului ne-au cunoscut zestrea noastră din oamenii locului prelinsă prin vreme. Atunci a mîngîiat otava de toamnă celebrul Tudor Gheorghe. Criticul Gelu Ionescu şi poetul Dinu Flămînd, prozatorul Damian Necula după ce s-au dus spre Occident au vorbit despre Deseşti la posturile de radio unde lucrau (Europa liberă şi Radio France Internaţional). Laurenţiu Ulici a rămas aproape de noi. Cu sfaturi, cu entuziasm, cu luciditate şi curaj. Fiecare toamnă era aşteptată cu emoţia trădată. Poarta deschisă de Nichita la Deseşti a fost un argument că în satul de pe Valea Marei s-a întîmplat ceva unic în felul lui. Aşa au venit să se convingă Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Adam Puslojic, (Belgrad), Nicolae Dabija ori Arcadie Suceveanu (Chişinău) ori poetul Szentmartoni Janos, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria. Care la Deseşti ne-a adus Calul Lacurilor. Un confrate meticulos a făcut o numărătoare aproximativă a celor care în aproape patru decenii au sfinţit cu miracolul cuvîntului acest loc „nebinecuvîntat de istorie, dar binecuvîntat de mîndria şi bunătatea oamenilor lui, cum l-a numit Nichita la a doua venire în Deseşti.
Dar să nu vorbesc eu despre unele fapte care, nu am ce face, se leagă de biografia mea, de preţuirea sinceră pentru locul naşterii şi vieţuirii mele în bună parte. Adresa mea de la oraş, sufleteşte, este doar o convenţie. Acolo, la sat,  mi-a fost gîndul toată viaţa. M-am străduit să ridic, după puterea mea, onoarea satului în care m-am născut. Discret, mai pe tăcute dar fără osteneală. Am fost un om fericit cînd am aflat în consătenii mei necesara cutie de rezonanţă. Eu m-am ales cu bucuria, satul cu prestigiul. Spre argumentare voi ilustra cu frumoase cuvinte lăsate de nume de prestigiu ale culturii româneşti. Stau îndemn şi reverenţă pe altarul emoţiei. „Dacă, trecînd Gutîiul într-un octombrie, te poţi întîlni cu Dumnezeu, la Deseşti îi poţi auzi paşii venind spre oameni din eternitate” (Horia Bădescu). „Dacă toate aceste cîntece pot umbla prin noi, dacă iubirea nu este o invenţie, dacă ea există, deci nu se învaţă, aceasta nu înseamnă decît că ne ştim de cînd lumea şi că în aceste zile am înţeles că eternitatea nu ţine cîteva zile! Mulţumesc şi vă iubesc, deseşteni.” (Aurel Dumitraşcu). „De dincolo de dincoace, deseştenilor un salut şi o plecăciune pentru ceea ce au făcut întru bucuria sufletului nostru bucuros de poezie şi, deopotrivă, întru memoria marelui ploieştean de pretutindeni”.(Laurenţiu Ulici) „Gripă în tren dimineaţa. Deseşti, după-amiază. Adică poezie, domnul învăţător Fodoruţ. Prietenul Pârja şi toţi oamenii satului. Ca o vrajă. Ajung să scriu că la orele 23.59 sînt un om sănătos.” (Denisa Comănescu). „Ce se întîmplă aici, la „Serile de poezie de la Deseşti” este un lucru unic: niciodată spiritualitatea latentă a spaţiului maramureşean n-a fost mai bine „transferată” într-o manifestare spirituală de forţă. (…) Este meritul organizatorilor acestei descărcări întru lume şi frumos. Gheorghe Pârja et comp. Le mulţumesc” (Ioan Groşan). „Venim de-a lungul meridianului Doinei eminesciene, din Basarabia (De la Nistru pîn’ la Tisa) pentru a institui aici, la Deseşti, spiritul magnific al poeziei lui Nichita” (Arcadie Suceveanu, Chişinău). Spusa adîncă ne-a dăruit-o filozoful Mihai Şora (care împlineşte în această toamnă un veac de viaţă) la ieşirea din Sala „Nichita”: „Altarele mărunte slujesc credinţele mari”. Era în 1989. Înţelepciunea toamnei ne adună în numele culturii de a fi împreună. Şi nu oricum.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.