„Frumuseţea Maramureşului o percepi nu doar vizual, ci prin toate simţurile” (Peter Hurley)

1
1007

Dialog cu dl Peter Hurley, producător al Festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” (Sighet, 2011)

N. A. Acest dialog este veriga lipsă dintr-o suită de 8 interviuri realizate cu Peter Hurley, între 2010-2016. Îl public acum pentru a înţelege mai bine intenţia lui Peter Hurley de a promova Maramureşul şi România ca singurele zone din Europa unde civilizaţia rurală mai este vie! Apoi, cunoscându-l, vă asigur că niciunul dintre noi, românii, nu am fi fost în stare să facem ceea ce a realizat Peter Hurley. De ce? Pentru că noi, după primele beţe în roată, după primele scatoalce sau şuturi primite în dos am, fi renunţat imediat la orice activitate. Peter, nu! După fiecare eşec sau descurajare, Peter Hurley s-a scuturat de praf şi a mers mai departe, muncind zi şi noapte pe teren. Mai amintiţi-vă, vă rog, de excelentul Festival Internaţional al Muzicii tradiţionale şi al viorii la sate, de la Vadu Izei, iniţiat acum aproape două decenii de francezul Bernard Houliat. După ce a fost hulit de către unii dintre noi, că de ce străinul şi nu noi, omul a renunţat. Mai există ceva după el? Mai fac românii un astfel de festival?

Fl. N.: Am scris la vremea potrivită despre fermecătorul festival „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, Săpânţa, august 2010, Producători: Mihaela şi Peter Hurley; Regia artistică: Shaun Davey şi Grigore Leşe. Un festival româno-irlandez cum n-a văzut Maramureşul, la care şi-au dat concursul instrumentiştii şi soliştii irlandezi, corul teologilor din Sibiu, corul bisericesc din Săpânţa, dar şi invitaţii de excepţie ai lui Leşe. Pentru promovarea Maramureşului istoric, ai încercat să faci şi următoarele ediţii, tot în această zonă, dar probabil că unora nu le convine să vină un străin sau nişte străini de Maramureş şi să realizeze ceva mult mai bun şi de calitate decât o fac ei, înrădăcinaţii cu trunchiuri scorburoase! Să nu lungesc vorba, povesteşte-mi tu cine eşti şi ce vrei să faci în acest colţ de lume, în această Ţară a Maramureşului în care trăim fără să-i simţim valoarea.
P.H.: Sunt vărsător născut în Irlanda, la Dublin, în 1968. Sunt copilul cu numărul 8 din cei 10 ai părinţilor mei, crescut în spiritul irlandez de a construi o Irlandă nouă. La Dublin, am terminat Facultatea de Comerţ (business) şi masteratul în 1989, când numărul şomerilor era foarte mare. Un an am lucrat în Anglia, unul în Australia şi o vară în SUA, la New York, o mare experienţă unde fiecare student irlandez trebuie să ajungă măcar într-o vacanţă. În Irlanda, am lucrat în domeniul consultanţei pentru creşterea exportului pe pieţele europene. Un fost coleg a venit în România, consultant la un concern internaţional. El a deschis o afacere pe cont propriu, la care m-a chemat ca partener. În 1993, eu nu ştiam nici măcar unde este pe hartă România. Am vizitat atunci Praga şi am simţit un spirit diferit faţă de cel în care am trăit noi, vesticii. Am rămas foarte marcat de faptul că s-a întâmplat altceva pe partea cealaltă a continentului, a Cortinei de fier, despre care nu ştiam nimic. Pentru noi, voi şi ţările voastre nu existau. De aceea am decis să lucrez în Est, din 1994, la Bucureşti. Româna am învăţat-o şi cu o profesoară dar şi din conversaţii. Am pus bazele unei firme de consultanţă în servicii de marketing, în paralel cu o agenţie de publicitate, cu doi prieteni irlandezi. Când am vândut partea mea, în 2008, firma avea 160 de angajaţi şi 5 birouri în ţară. Era prima agenţie independentă de publicitate din România şi pe locul 5 dintre toate. Principiile noastre erau creativitate, muncă în echipă şi onestitate. Am remarcat în vizitele mele prin România, că foarte mulţi români sunt cu iniţiativă şi că fiecare are de spus o poveste fascinantă, care nu are legătură cu banii. Sunt poveşti despre oameni cu vise, care pot deveni realitate, iar în drumul lor spre realizare au accesat şi fonduri europene. Dacă cei care vor să acceseze aceste fonduri nu au vise, viziuni şi determinare să facă, banii aceştia nu-i ajută cu nimic. Omul trebuie să aibă o ţintă, o perspectivă. Am fost ca evaluator de proiecte în cele 8 Regiuni de Dezvoltare, inclusiv la Baia Mare, unde proiectul Millenium era de anvergură. Din 2.200 de proiecte au fost selectate 80. Din astea am ales 10 pentru a realiza scurt metraje documentare despre cum se folosesc banii europeni. Să arăt că nu e vorba de pile, relaţii sau corupţie, ci e vorba de suflet şi pasiune, că există oameni adevăraţi, care fac lucruri adevărate, povestea să fie interesantă şi motivantă pentru public. Am făcut un film despre proiectul băimărean şi unul la Negreşti-Oaş. În Maramureşul istoric, am ajuns în 2003, la Botiza, unde am stat 8 zile, la familia Maria şi Ioan Manţa, împreună cu Mihaela, soţia mea din 2001, bucureşteancă, psihoterapeut. Fiind „Sfânta Maria”, am fost şi la Moisei. Acolo am văzut ce înseamnă cu adevărat un pelerinaj. Nu ştiam nimic despre ortodoxie sau despre bogatele voastre tradiţii. Am rămas absolut şocat şi impresionat pe viaţă, de frumuseţea Maramureşului, frumuseţe pe care o percepi nu doar vizual, ci prin toate simţurile. Am văzut dealuri pieptănate (greblate) de aceleaşi familii, de sute de ani. Dacă Maramureşul ar fi fost în Irlanda, demult ar fi fost declarat oficial ca zonă de interes istoric, cultural, naţional, cu mari semnificaţii şi ar fi fost puse interdicţii prin lege, de a demola casele din lemn, plus s-ar fi dirijat investiţii interne şi externe speciale pentru zonă, spre a încuraja şi promova viaţa aşa cum este ea acum. Asta, întrucât există la ora actuală pericolul acelor demersuri demografice, economice, de globalizare, care atacă pur şi simplu CONCEPTUL DE MARAMUREŞ! E greu de oprit acest trend, dar aici trebuie neapărat protejat ceva. De la prima vizită aici mi-am propus să contribui cu ceva la păstrarea tradiţiilor din Maramureş. Împreună cu Nicu Covaci (Phoenix) am fost la 3 festivaluri de muzică în Irlanda, Franţa şi Austria, pentru a vedea cum să organizăm în România un festival de muzică celtică, dacică sau tradiţional ţărănească. Aceasta din urmă e cea care ne leagă: legătura cu pământul. Aşa am concretizat cu compozitorul irlandez, Shaun Davey, concertul „Vocile din Cimitirul Vesel”, iar cu Grigore Leşe, Festivalul „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” din 2010, de la Săpânţa. Concerte şi festival copt după mai mulţi ani de cercetare, gândire şi discuţii. Concerte şi un festival de excepţie, cum ai spus tu, Florentin, dar şi alţi români şi străini care au fost la Festivalul de la Săpânţa. Am o mapă cu peste 300 de articole din presa românească şi irlandeză, care vorbesc pozitiv despre acest eveniment cultural româno-irlandez. În festivalul din acest an (2011), au fost incluse, iniţial, mai multe localităţi din stânga şi dreapta Tisei, pentru a angrena şi populaţia din aşezările maramureşene din Ucraina, de dincolo de râu. Oameni care au trăit dintotdeauna aici, în Maramureş, dar sub mai multe cetăţenii sau imperii. Este crunt ce s-a întâmplat aici, după Război, când familii întregi au fost despărţite de graniţa trasă pe Tisa. Am vizitat zona şi am aflat poveşti cutremurătoare. M-a impresionat şi gestul românilor din Slatina, care, în decembrie 1989, când a început Revoluţia, au venit în procesiune, cu lumânări aprinse, la locul unde era cândva un pod între Sighet şi Slatina. (În prezent, podul istoric, reconstruit în 2000). Pentru că nu a fost cum am vrut noi, Ediţia din acest an a Festivalului va consta din mai multe micro-festivaluri desfăşurate în Ţara Lăpuşului, cu subtitlul „Pe Drumurile lui Leşe”. În Maramureşul Voievodal, care are un rol fundamental în acest proiect, vom merge doar la Bârsana şi pe Vaser. A trebuit să renunţăm la Sighet, unde ajung şi trenurile de la Bucureşti, Timişoara, Cluj. Festivalul începea din Gara de Nord, cu călătoria invitaţilor, turiştilor şi spectatorilor spre Sighet, în vagoane de dormit suplimentare şi vagonul restaurant, cu lăutari şi muzică tradiţională din mai multe provincii istorice ale României, dar şi muzici din Irlanda, cu o friptură şi un vin sau o omletă şi o cafea la micul dejun, la capătul celor 15 ore de călătorie. Anul trecut, când am ajuns la Sighet, şeful de tren l-a coborât în braţe pe nea Mărin de la „Mambo Siria” l-a pus pe peron şi l-a pupat pe frunte în ropotul de aplauze al primilor participanţi la festival, impresionaţi de această fanfară şi solistul ei vocal, vioiul nea Mărin. În tren, parcă au fost recreate secvenţe din filmele celebrului Kusturica, momente absolut de neuitat. A două zi, ambasadorul Irlandei la Bucureşti, la coborârea din tren, a fost întâmpinat de un lucrător la căile ferate, dl Urda, îmbrăcat în uniformă, care cânta dumnezeieşte la taragot. Foarte impresionat a rămas Excelenţa Sa, uitând pe loc de cele 5 ore de întârziere a acceleratului Bucureşti – Sighet. Impresionantă creativitatea şi spontaneitatea maramureşenilor (…)
Fl. N.: – Care-i mai faină? România de ieri sau România de azi?
P. H.: România s-a schimbat mult în ultimul deceniu, dar tot există lucruri care nu-mi plac. De pildă, scandalurile din nu ştiu care cupluri şi bârfele au devenit sport naţional şi teme de dezbatere Tv. Criza pe care o avem aici, nu este numai o criză financiară. Criza financiară este un simptom al crizei morale cu care ne confruntăm cu toţii. Mă uit la televizor şi nu mă recunosc în ce văd acolo. Eu cunosc o altfel de Românie decât văd la televizor. De aceea sunt şocat şi nu mai urmăresc emisiunile Tv din România. Mă uit doar la ştiri, dar şi acestea sunt de slabă calitate, un fel de bâlci. Bucureştiul este un fel de rană deschisă a României, un oraş bolnav, prin care nici pe trotuar nu poţi umbla din cauza maşinilor parcate aiurea. Aici sunt probleme legate de bunul simţ. Urmăresc doar Tv Cultural. Dacă mă uit la Etno sau Taraf, mi se face rău. Aceste posturi fac un rău imens valorii culturale şi umane şlefuite de-a lungul secolelor şi mileniilor. Dacă o solistă este blondă şi are sânii scoşi afară, asta sigur nu are habar de muzică. Noi organizăm şi Şcoala de vară de muzică tradiţională, în care oamenii se întorc în sate, să redescopere lucrurile autentice, muzica şi dansul tradiţional, pentru ei şi pentru familiile lor. Valorile de la sate sunt un izvor pentru orăşeni. Promovăm ideea de a-ţi petrece vacanţele în satele Maramureşului istoric sau Lăpuşului. Spectatorii festivalului vor fi găzduiţi în pensiunile agroturistice sau pe la casele oamenilor, vor locui în corturile ridicate în grădinile maramureşenilor şi vor mânca din bucatele tradiţionale ale zonei. Noi am invitat muzicieni tineri, elevi de la şcolile de muzică şi studenţi de la Conservator, să vină în Maramureş să se reconecteze la muzica tradiţională. La o asemenea şcoală, cea mai importantă din Irlanda, am fost cu Grigore Leşe, să prezentăm România. Maestrul Grigore a susţinut şi nişte cursuri de muzică, dar a şi horit cum numai el ştie să o facă. Vrem să aducem muzicienii înapoi la sat, să vadă tânăra generaţie de unde am pornit. În liniştea serilor, satele în care vom cânta vor fi amfiteatre naturale, în care muzicile corale, fanfara, cetera sau horile se pot auzi de la tine de acasă, fără microfoane sau amplificatoare. Asta se poate face numai aici, în Maramureş.
Fl. N. – De ce ai denumit proiectul tău: Drumul lung spre Cimitirul vesel?
P. H. – Pentru că a pornit în Săpânţa. De ce Săpânţa? Pentru că Shaun Davey a compus Vocile din Cimitirul Vesel. De ce Drumul Lung? Pe drumul vieţii nu există scurtături. Drumul spre fericire veşnică este o trudă. Are şi element de jertfă, dar aş prefera să zic că este o „ofrandă”. Părintele Dobre, dirijorul corului din Sibiu este cel care mi-a zis foarte frumos: „unii oameni, nefiind preoţi, trăiesc viaţa lor ca un act liturgic; fiecare moment este privit ca o ofrandă spre Slava Dumnezeului”. Ce frumoasă ideea. Acest concept – viaţa privită ca un act liturgic, o ofrandă – cred eu că îl vedem cel mai frumos, cel mai consacrat, în tradiţiile vii ale satului tradiţional creştin în România, în Maramureş, în Săpânţa – tradiţii exemplificate MAI PUTERNIC DECÂT ORIUNDE ÎN EUROPA. În Maramureş, în România sunt ultimele locuri unde găsim aşa ceva atât de frumos. Festivalul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel este şi el, în fiecare an, înainte de orice, o ofrandă adusă la picioarele acestei culturi străvechi, unice în Europa, în semn de recunoştinţă şi dragoste pentru toate aceste acte liturgice de mii de ani în milioane de suflete din care este alcătuită cultura voastră tradiţională vie!

1 COMENTARIU

  1. „…nu mai urmăresc emisiunile Tv din România. Mă uit doar la ştiri, dar şi acestea sunt de slabă calitate, un fel de bâlci”. Mai vreti alta dovada de „educatie” in Romania? Exact la fel procedez si eu, nu vreau sa vad incultura si prostul gust manifestindu-se la televizor.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.