Baronul de la Codrul Asuajului şi castelul său

0
2306

Pe lîngă cunoscutul “Tîrg al cepelor şi fetelor” ce se ţine în fiecare toamnă şi adună mii şi mii de oameni, Asuajul era odinioară vestit prin existenţa aici a unui important centenar.
Proprietarul unor uriaşe suprafeţe de păduri ce acopereau întreaga Culme a Codrului era baronul Boraemisza Elemer, descendentul unei vechi şi puternice familii aristocratice maghiare.
Împătimit de vînătoare fiind, în loc să-şi construiască un castel în centrul aşezării precum au făcut în vecini familia Telek la Satulung şi Pribileşti sau baronul Blomberg la Gîrdani, el a luat o hotărîre temerară şi în anul 1904 edifica o clădire monumentală în stil neogotic tocmai în mijlocul Codrului, între sălbăticiunile sale îndrăgite. Îi asigură şi dotări moderne: o pompă de apă pusă în mişcare de un motor cu abur care punea în mişcare şi un generator electric ce putea asigura iluminatul celor 46 de încăperi ale castelului şi a dependinţelor.
Pentru amenajarea numeroaselor încăperi, situate pe două  niveluri, comandă întregul mobilier la o mare firmă din Budapesta. Livrarea s-a făcut, cum era firesc, prin transport feroviar. Cînd produsele, confecţionate din lemn de esenţă nobilă şi cu elemente de sculptură artistică sosesc cu vagoanele în gara cea mai apropiată de Ariniş, pentru baron se iveşte o problemă delicată – modalitatea de transport a valorosului mobilier la castel.
Supuşii săi, care lucrau în număr mare la tăiatul, fasonatul şi transportul lemnului dispuneau fiecare de perechi de boi şi căruţe pe măsură dar a transborda piesele de mobilier de pe vagoane pe căruţe crea riscul să fie distruse pe drumul cu hîrtoape de 15-16 km de la gară pînă la curte.

Castelul după incendiul din 1940
Castelul după incendiul din 1940

În această situaţie baronul ia o hotărîre temerară; dă poruncă meşterilor rotari (printre care se numără şi moşul meu Văsălică, care mi-a relatat cu lux de amănunte întregul episod) să confecţioneze şi să monteze la fiecare roată de vagon obezi masive de lemn iar fierarilor să tragă aceste ciudate roţi în rafuri de fier. Lucrare extrem de complicată dar după multă trudă din partea meşterilor iese la capăt.
Aceste bizare vagoane-car au fost ataşate cu lanţuri groase de fier la juguri robuste şi trase de multe perechi de boi. Transportul a durat două zile şi două nopţi, cu multe opinteli în drumul de coastă pe “Calea Curţii”, dar întregul mobilier a ajuns nevătămat şi s-a putut amenaja interioarele.
De nenumărate ori, în vastele şi luxoasele saloane baronul găzduia ospeţe de vînătoare, baluri şi alte petreceri după toate rînduielile aristocratice, invitînd mari magnaţi din Transilvania, Ungaria ori chiar Viena. Adeseori atmosfera de petrecere era întreţinută de către talentatul ceatarîş al Asuajului – Nuţu Bobului.
Privind laturile personalităţii baronului aspectele sînt complexe. Ca mare proprietar dovedea corectitudine şi omenie faţă de supuşii săi plătind lucrătorii de pădure şi lăsînd libertate la culesul ciupercilor şi fructelor de pădure. Dar, din prea marea lui pasiune pentru vînat avea atitudini greu de înţeles. Dacă un supus aşteptat să vină la lucru cu boii se scuza pe motiv că unul dintre boi e bolnav nu accepta motivul. În schimb, dacă se întîmpla ca o căprioară sau o ciută să se rănească dădea poruncă severă paznicilor de vînătoare să umble după ea pînă o prind, apoi era adusă la grajdurile de la curte şi tratată.
În plan politic a fost rivalul şi duşmanul înrăit al marelui tribun român George Pop de Băseşti. La alegerile parlamentare din 1905 candidînd ambii în circumscripţia Cehu Silvaniei, baronul Bornemisza recurge la proceduri abominabile punînd la cale asasinarea contracandidatului iar la funerariile octogenarului George Pop de Băseşti, la scurtă vreme după ce a prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convoiul funerar este terorizat de gloanţe trase de o trupă de soldaţi secui trimişi de baron la liziera pădurii din marginea satului.
În anul 1919, după o perioadă de incertitudini, cînd o linie provizorie de demarcaţie între administraţia românească şi cea maghiară separa cele două Asuaje, în preajma sărbătorilor de Paşti se instalează şi la Asuaju de Sus un post de jandarmi români.
La o patrulare prin pădurile de pe Culmea Codrului ofiţerul comandant al acestei trupe se întîlneşte surprinzător cu baronul, soţia, administratorul englez al parcului şi cîinele de vînătoare.
A rămas pînă azi o enigmă asupra a ceea ce s-a întîmplat. La întoarcere la post ofiţerul a raportat cu emfază: “l-am împuşcat pe cîine!”. Cînd a doua zi ceilalţi jandarmi au cercetat locul au găsit doar cîinele de vînătoare împuşcat iar cele trei persoane nicăieri. Este foarte lesne de presupus că, în schimbul unor daruri au fost lăsaţi să plece spre Satu Mare şi apoi Ungaria.
După dispariţia baronului, castelul rămîne o scurtă vreme fără stăpîn şi suferă o serie de mici devastări prin furturi de obiecte de preţ, mai ales din partea soldaţilor din zonă întorşi de pe fronturi şi înrăiţi după suferinţele îndurate în cei patru ani de război.
În sfîrşit clădirea ajunge în patrimoniul statului român şi este atribuit spre administrare Aşezămintelor Culturale, care a organizat aici o tabără de vară pentru fete de la un pension bucureştean.
Dar toată această fermecătoare perioadă are un final dezastruos – incendierea din noaptea de 24/25 ianuarie 1940 în circumstanţe încă neelucidate. Aşa Asuajul a pierdut pentru totdeauna şansa amenajării unui punct turistic de recreere într-un loc fermecător. Poate vreo iniţiativă privată pe viitor.
Emil DOMUŢA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.