Dezvăluiri din zilele Marii Uniri • Unirea cu sau fără condiţii a Transilvaniei cu Regatul?

0
770

Alba Iulia a fost inima românilor cînd s-a făptuit prima unire sub Mihai Viteazul în 1600, ca şi Cea Mare din 1 decembrie 1918, cînd românii din toate părţile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului s-au adunat, în număr de peste 100.000, cu credenţionalele pecetluite de voinţa şi credinţa neclintită a celor peste 5 milioane de români, care au hotărît Unirea cu fraţii lor din vechiul Regat.
În cartea de memorii Adio lumii vechi! (Editura Compania, 2003), dr. Petru Groza (1884-1958, de 6 ori deputat (1919-1927), ministru, preşedintele Frontului Plugarilor (1933-1953), primul ministru al Guvernului pro moscovit din martie 1945 şi şeful statului între 1952 şi 1958), vorbind despre actul istoric al Unirii, scrie că „eu am trăit zilele din preajma acestei frumoase date, fiind la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918”. Dar, cum scrie aceste rînduri în ziua de 1 decembrie 1947, perspectiva celor aproape trei decenii care s-au scurs de atunci va da, cred, pecetea obiectivităţii, inerentă distanţării în timp.

1. Regim autonom de autoguvernare a Transilvaniei?

În cartea sa, Petru Groza face senzaţionale dezvăluiri, descrie cu vocaţie certă de avocat despre prima şi a doua zi de frămîntări politicianiste, din „taberele” celor care voiau unirea NECONDIŢIONATĂ şi a celor care intenţionau, pentru cel puţin zece ani, un regim AUTONOM de AUTOGUVERNARE a Transilvaniei.
„Prin această amînare – scria Petru Groza – a Unirii noastre integrale cu vechiul Regat, IULIU MANIU susţinea că vom cîştiga timpul necesar pentru ca, «descălecînd» noi, ardelenii, la Bucureşti, să-i ridicăm pe aceşti fraţi orientali, «înapoiaţi», la nivelul nostru de oameni occidentali, înaintaţi. Cei din gruparea Maniu stabileau chiar şi graniţele materiale necesare pentru «a feri pe ardeleni de a fi cotropiţi de către deţinătorii puterii din vechiul Regat»”.
Aflîndu-se printre tinerii entuziaşti, pătrunşi de gloria istorică a actului de Unire, alături de alţii din elita intelectuală, cum era şi poetul Octavian Goga, care susţineau Unirea fără condiţii, Pe­tru Groza aminteşte că aceştia au „dejucat” planurile pritocite, în hotelul „Dacia”, în miez de noapte, de „Comitetul mai restrîns al PNR” (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Teodor Mihali, Ioan Suciu şi alţii) privind „regimul autonom de autoguvernare” a Transilvaniei, a unei Uniri condiţionate.
În faţa acestei grave crize, şi Iuliu Maniu – scriu unii istorici – s-a speriat, ducîndu-se în camera lui George Pop de Băseşti, preşedintele PNR, spunîndu-i spăşit: „Dumnezeu te-a adus, Bade George! Dumneata ne poţi scăpa de SCANDAL!”.
„«Răzvrătiţii», agresivi faţă de poziţia «comitetului restrîns» al PNR, l-au silit pe Iuliu Maniu s-o «întoarcă precum la Bădăcin», rostind: «Apoi, dacă e aşa, dragii mei, atunci să facem Unirea fără condiţii!». A fost o explozie de bucurie în urma acestei bătălii cîştigate de noi asupra «domnilor» din comitet, care au căzut în sfîrşit de acord asupra textului MOŢIUNII ce urma să fie primită de Marea Adunare a poporului venit de pe toate meleagurile Ardealului şi Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Şi s-a redactat această Moţiune, controlînd noi literă cu literă, fiindcă cunoşteam fondul crizelor de «sinceritate» ale lui Iuliu Maniu”.

2. George Pop de Băseşti: „Şi acum, Doamne, văzîndu-mi visul cu ochii, slobozeşte pe robul tău!”

Adunarea celor peste 100.000 prezenta „un tablou pitoresc, de o neasemuită frumuseţe”, într-un freamăt „plin de culoare şi voie bună”, aşteptînd, în jurul „celor patru tribune” să vină „domnii din Marele Sfat să prezinte spre aprobare Moţiunea de Unire necondiţionată. Din păcate, politicianismul şi sfidarea mulţimii nerăbdătoare şi-a arătat feţele dispreţului. Deşi George Pop de Băseşti, „avîndu-i de-a stînga şi de-a dreapta pe mitropoliţii Sibiului şi unit al Blajului, dr. Iuliu Hossu, apoi pe episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, alte feţe bisericeşti, precum şi pe Iuliu Maniu, Ştefan Cicio-Pop, Alex. Vaida, Teodor Mihali, dr. Aurel Lazăr şi alţii, întrucît se apropia miezul zilei, a insistat ca şirul de oratori să-şi încheie elocinţele.
„Bătrînul Naţiei” sau „Badea George” a rostit un cuvînt de deschidere a Adunării, „care ne-a impresionat pe toţi şi pe care nu-l putem uita nici astăzi, recunoscători fiind pentru simplitatea biblică a acestei cuvîntări foarte scurte – marile adevăruri, după cum se ştie, neavînd nevoie de expuneri lungi şi plictisitoare. Venerabilul moşneag, cu o siluetă impunătoare pentru vîrsta lui, cu o faţă sănătoasă, cu mustăţile şi barba albe, bine îngrijite, şi-a încheiat scurta cuvîntare cu biblicele cuvinte: „Şi acum, Doamne, văzîndu-mi visul împlinit, slobozeşte pe robul tău!”.
Cei prezenţi în sala Unirii se aşteptau ca, după acest istoric cuvînt, preşedintele Marii Adunări să citească Moţiunea adoptată de Comitetul PNR, conţinînd Hotărîrea de Unire necondiţionată. Oratorii nu s-au dat „bătuţi” şi au trebuit să intervină, iar „tinerii” Goga şi Groza să le „taie” pofta de oratorie inu­tilă a celor care invocau „descendenţa dacică”, că „de la Rîm ne tragem”, pe „Divul Traian” etc.
Trecuse de miezul zilei, se însera, şi „poporul de afară, tropăind nerăbdător în zăpada care se topea, văzînd că «domnii» nu mai apar să supună la vot Hotărîrea, începuse să se împrăştie spre case, părăsind astfel tribunele goale”.
„Puţină lume a mai rămas pînă la urmă să aprobe Moţiunea, pecetluită, în fapt, atît de hotărît prin aplauzele furtunoase, care subliniaseră cuvîntările anterioare”, prezentată şi de „oficialii Marelui Sfat”, consfinţindu-se „Unirea pentru vecie şi fără nici un fel de condiţii cu fraţii din Vechiul Regat”.
Desigur – scrie Petru Groza – cînd bătrînul preşedinte al PNR şi al Marii Adunări a rostit cuvintele biblice, „el nu se gîndea la moarte, fiind, cu toată vîrsta lui de patriarh, încă plin de energie; ci înţelesese că, prin această Unire, înceta orice rost de a mai exista înainte, separat, organismul politic pe care îl prezida, încetînd astfel şi calitatea lui de preşedinte al PNR – pe care-l condusese decenii cu devotament, destoinicie, riscuri şi, de multe ori, martiraj, fiind şi rănit, uneori la un pas de moarte, cum a fost în cazul alegerilor de la Băseşti, cînd i s-a spart craniul cu nişte vergi de fier în lupta politică, pe care o desfăşura cu un cavalerism aproape romantic”.

3. „Trădarea” din 2 decembrie 1918!

Cum se ştie, PNR din Ardeal, „prin structura şi substanţa lui programatică, avea un criteriu regional, ardelenesc, determinat de realităţile istorice de pînă atunci”, dar – scrie Petru Groza – „menţinerea acestui caracter regional, în ciuda faptului Unirii, şi-a pierdut raţiunea de a mai fi”. Aceasta era opinia elitei politice şi intelectuale a grupării unirii fără condiţii. Nu însă şi a lui Iuliu Maniu şi a adepţilor săi „autonomişti”.
Cum scrie Petru Groza, „această zi de 1 decembrie a fost urmată şi de un 2 decembrie, despre care nu s-a vorbit şi nu s-a scris nimic şi nicăieri, din cauza celor interesaţi. De fapt, cu toţii am fost interesaţi, pînă la un loc, în înmormîntarea acestei zile”.
„Trădarea de a doua zi era atît de evidentă, părăsind acest popor înainte de a cînta cocoşul de trei ori, încît ea a operat profund în conştiinţa noastră şi, fără de a pronunţa vreun cuvînt, a determinat o adevărată «conspiraţie a tăcerii» în această privinţă”.
La 2 decembrie, membrii Marelui Sfat s-au adunat în sala Tribunalului din Alba Iulia. Maniu a prezentat „un proiect de rezoluţie” privind „constituirea imediată” a unui „guvern separat de cel de la Bucureşti, cu sediul la Sibiu”, sub „preşedinţia sa”, cu departamente oferite „în mare parte prietenilor intimi, nepoţilor lui Maniu”.
Groza scrie că a luat atitudine, afirmînd în for: „Nici un guvern separat. Hotărîrea din 1 Decembrie a poporului român din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ne impune pentru vecie să avem un Dumnezeu, o Ţară şi un Guvern!”
Ştefan Cicio-Pop i-a reproşat lui Groza că „poporul n-a pus termen pentru Unirea fără condiţii. Or, noi avem nevoie de timp pentru a pregăti această adevărată Unire. Poporul nu ştie să formuleze voinţa, iar noi suntem moderatorii voinţei lui”. „Moderatori, dar nu deformatori”, i-a răspuns Groza.
Pînă la urmă, cu sau fără voia lui Groza, s-a format „acest guvern surogat al Ardealului, numit Consiliul Dirigent”, în frunte cu Iuliu Maniu, cu sediul la Sibiu şi apoi la Cluj. Care – susţine Groza, opinie contrară cu a altor fruntaşi ai Unirii şi ai unor istorici obiectivi – „a înscris, prin isprăvile sale, cele mai ruşinoase pagini din istoria Ardealului, cu fel de fel de abuzuri şi afaceri veroase”. Căruia, unii din opoziţie i-au zis „Consiliul Delincvent”. Care a funcţionat doar 496 de zile, asigurînd „epoca de tranziţie” pentru integrarea Transilvaniei în România modernă, creată în 1918.
După cum menţionează editorii, „în această extraordinară carte de memorii, rămasă inedită pînă azi, patriotul din marea generaţie a Unirii, Leul «roşu» de la Deva se explică, convinge, atacă” mai cu seamă pe adversarii din „gruparea Maniu”. Imaginea din memorii, aşa cum a fost „trăită” de Petru Groza, suferă unele deformări, fiindcă adversarii lui le-au „trăit altfel”. Adevărul istoric despre actul măreţ al Unirii din 1918 rămîne nefalsificat doar în conştiinţa naţiei care l-a înfăptuit cu jertfe, iar istoricii, şi mai ales politicienii vremii, nu pot să fie decît mai mult sau mai puţin subiectivi. Cum este şi „cazul” de faţă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.