Petrolul Maramureşului

0
812

Petrolul sau ţiţeiul, supranumit „aurul negru”, cu subprodusele sale (benzină, petrol, motorină, păcură, uleiuri minerale, bitum de petrol), în ultima sută de ani, a devenit un produs indispensabil pentru mijloacele de transport auto, feroviare, navale şi aeriene, materie primă pentru industria chimică şi un factor important al politicii internaţionale.
Din Istoria petrolului românesc aflăm, în 1857 rezerva iniţială de ţiţei a României a fost de 2,7 miliarde de tone, din care până în anul 1997 adică în timp de 140 de ani, s-au extras 677 milioane de tone pentru consumul intern şi în mare parte pentru alte ţări ale lumii. Zăcămintele de petrol şi gaze, în România, ca de altfel în întreaga lume, prezintă importanţă economică, politico – diplomatică, militară, socială şi tehnico-ştiinţifică. Prima înregistrare statistică pe plan mondial în producţia de petrol a României este de 275 t în anul 1857, creşte la 247.487 t în 1900, depăşeşte 1.000.000 t în 1907, 2.316.504 t în 1925, 5.000.000 t în 1930 şi atinge în 1936 producţia maximă antebelică de 8.700.000 t când România ocupa locul al patrulea între marile ţări producătoare din lume.
Depresiunea intramontană Maramureş, una dintre cele mai întinse din Carpaţi, formată prin scufundarea lentă a aripii flişului vestic şi pătrunderea transgresivă a mării miocene în care s-au depus sedimente tortonian-sarmaţiene, cantonează în subsolul hotarelor comunelor Săcel – Botiza şi al oraşelor Săliştea de Sus şi Dragomireşti, zăcăminte de ţiţei însoţite de gaze de sondă. Interesul pentru petrol a crescut din anul 1897, anul inventării motorului cu combustie internă. Documentele arhivistice din perioada 1860-1899, consemnează eliberarea pentru perimetrele de pe Valea Izei a cinci permise de cercetare (explorare) pentru smoală (petrol), din care trei din 1897 prin săparea de gropi sau băi de păcură, fântâni (puţuri) şi mai târziu foraje. Petrolul, cunoscut şi folosit din vremuri străvechi în Muntenia, Moldova, Maramureş, sub numele de păcură/ smoală/ dohod, la timpul respectiv era folosit la ungerea osiilor la căruţe, lampantul utilizat la început pentru iluminatul public, apoi cel casnic, cât şi pentru unele folosinţe medicale şi mai rar pentru motoare. Din Rapoartele Căpitănatului minier Baia Mare, rezultă că în anul 1905 perimetrele au fost concesionate Companiei Ungară de Petrol – Exploatările miniere de petrol Săcel şi Dragomireşti, având o extracţie de 1.000 kg care în anul 1915 ajunge la 20,02 t şi scade la 8,5 t în 1917. În anii 1914-1915 Compania a funcţionat cu capital englez şi ungar. Forajele şi apoi extracţia se realizau cu instalaţii de tip canadian acţionate de locomobilă (maşină cu abur) şi mai târziu cu motoare diesel. (Foto, 14 august 2016, Instalaţie similară, expusă în Grădina botanică a Universităţii din Alberta, Canada).
După terminarea războiului, populaţia din zonă, cât şi muncitorii militari mobilizaţi la locul de muncă, au devastat sondele şi atelierele distrugând inclusiv instalaţia de distilat din localitatea Săcel. Acestea, după 1919 au fost refăcute, în perioada 1920-1922 au fost executate două noi foraje cu adâncimi de 1.203 m, respectiv 585 m, apoi oprite având rezultate necorespunzătoare. Din 1923 se înfiinţează Societatea anonimă „Carpatina Română de Petrol”, care până în 1928 nu mai execută lucrări de foraj, însă se exploatează sondele productive prin lăcărit şi pompat. Ţiţeiul extras s-a distilat în distileriile societăţii, iar o parte s-a consumat local pentru lăcărit (procedeul de extragere a ţiţeiului cu ajutorul unei linguri cilindrice, folosit în sondele mai puţin adânci) şi pomparea petrolului. Dacă în anul 1919 s-au extras 47,2 t, în 1921 creşte la 75,4 t ca în 1926 să scadă la 28 t, în 1927 se reduce la 6 t. Din anul 1929, în hotarul Săcelului „Carpatina Română” reia lucrările de explorare pe o suprafaţă de 54 ha prin săparea a 6 sonde cu adâncimi cuprinse între 410- 720 m, după doi ani sistate, fiind considerate neproductive.
După Marea Unire din 1918, la judeţele producătoare de petrol Prahova şi Dâmboviţa, care realizau 98,6% din producţia de petrol a României, şi 1,4% judeţele Bacău şi Buzău, s-a adăugat şi judeţul Maramureş, însă cu o producţie mică şi greu de transportat spre interiorul ţării şi al judeţului. Pe perioada războiului 1940-1944, lucrările de extracţie a ţiţeiului au fost reluate cu capital ungaro-italian, apoi în 1945 sistate din nou. Nu există date certe privind producţia din această perioadă. Atât pe perioada primului, cât şi al celui de al doilea război mondial activitatea de extracţie minieră şi petroliferă s-a desfăşurat sub control militar. Din 1951 şi până în 1955, activitatea la Săcel se reia şi multiplică lucrările de foraj şi extracţie prin „Sovrompetrol”, care în 1952 avea 160 de salariaţi ca în 1954 să ajungă la 652, numărul sondelor fiind de 19. Cifrele de producţie pe perioada respectivă nu sunt cunoscute. Presa vremii prezenta trenul (cisterne şi grupul de salariaţi) cu prima producţie de ţiţei extrasă în cincinalul 1951-1955 care se expedia din staţia CFR Săcel. Din fondul arhivistic Comitetul Judeţean Maramureş al PCR rezultă că în 1958 erau în funcţiune 6 sonde a căror producţie zilnică însumată era de 39,5 tone. Din anul 1959 şi până prin vara anului1964, în nopţile cu cer senin, flăcările produse de arderea în atmosferă a gazelor emanate de trei sonde de la Săcel, se vedeau din incinta minei Socolescu situată în masivul Toroiaga. La timpul respectiv, conducerea Exploatării Miniere Baia Borşa a solicitat de a se realiza o investiţie pentru transportul gazelor de la Săcel la Baia Borşa, spre a fi folosite la centralele termice pentru încălzirea blocurilor de locuinţe din Baia Borşa-Borşa, ateliere, flotaţii, birouri, Sanatoriul TBC şi alte instituţii ale statului, însă fără succes. Cu greu s-a aprobat utilizarea unei cantităţi de gaze de sondă, pentru arderea calcarului în două cuptoare construite de mineri în aproprierea carierei Săcel, pentru producerea de var necesar în procesul de flotare a minereurilor.
Din 1964 activitatea a fost sistată până în 1976, când Schela de Extracţie Băicoi a reluat activitatea de extracţie la 5 sonde cu o producţie de 1.725 t/an, iar 18 au rămas în conservare. Între anii 1980-1999 au fost săpate încă 8 sonde. În 1999 se aflau în funcţiune 9 sonde cu o producţie de 1.050 t ţiţei/an. Zăcământul din aria Săcel fiind cantonat în roci poroase este mai greu de extras şi neglijat de literatura de specialitate. Descoperirea şi punerea în valorificare a noi structuri petrolifere în Subcarpaţii Argeşului, Podişul Getic, Câmpia Română şi în Bihor la Suplacu de Barcău, cât şi perfecţionarea tehnologiilor de foraj cu săpare rapidă la adâncimi mult mai mari, mărirea presiunii în zăcământ prin injecţii fluide sau aplicarea metodelor termice şi recuperarea ţiţeiului din zăcămintele vechi, s-a ajuns la reîntinerirea vechilor exploatări, cu consecinţe de creştere a producţiei de la 5.047.000 t în 1950, la 11.500.000 t în 1960 şi producţie maximă de 14.700.000 t în 1976. În anul 1989 s-a realizat o producţie de 8.900.000 t ca apoi să scadă an de an şi în 2010 să fie doar 4.300.000 t. În prezent România are 10 rafinării cu capacităţi de prelucrare cu mult peste producţia autohtonă şi consumul intern. Au fost puse în evidenţă noi resurse de petrol şi gaze în subsolul ţării şi al platoului continental din Marea Neagră. Consumul intern anual de benzină se cifrează la 3.000.000 t şi 4.000.000 t de motorină, vândute în anul 2013 prin 1.386 de benzinării. Azi, mulţi specialişti români, de diverse profesii şi judeţe ale ţării, muncesc în companii petrolifere ale altor ţări ale lumii.
La mulţi ani, maramureşeni! La mulţi ani, români de pretutindeni!

Ing. Aurel PANTEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.