Însemnări despre “…starea noastră de veghe”

0
346

Revin la cartea lui Ioan-Aurel Pop, “Transilvania, starea noastră de veghe”, din mai multe motive. Dar şi pentru că, vorbind despre oameni şi fapte de altădată, vom putea înţelege că, aşa cum spune autorul, “trecutul este viaţă şi realitate vie pentru cei care l-au trăit, el devenind trecut doar în mintea noastră”. În acest fel şi noi, care ne pregătim să celebrăm “centenarul celui mai important gest al naţiunii române din întreaga sa istorie”, vom înţelege mai bine puterea încrederii maramureşenilor de acum 500 de ani în ideea de unire românească. De unire a maramureşenilor cu moldovenii, pentru a se desprinde de puterea regală, de Ungaria habsburgică. Adică ce înseamnă “Maramureşul intrând pe furiş la moldoveni”, cum spune documentul de la 1547, din arhivele Vienei pus în lumina adevărului de istoricul clujean.
Vom înţelege că 1 Decembrie 1918 nu e un act istoric oarecare, ci că ne aflăm şi acum, după 100 de ani, ca şi la 1547, pe urmele “Descălecatului” din 1359, prin fapta lui Bogdan unificatorul, cu întemeierea Moldovei prin maramureşeni şi cu atâtea alte fapte şi împliniri. Eram în vârtejul unei istorii pe care românii au ştiut să o facă să lucreze pentru ei. Cum spune Ioan-Aurel Pop: “Unirea nu a făcut-o o generaţie spontanee şi bezmetică; unirea au făcut-o generaţiile de români care s-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exact cum gândeau maramureşenii sărăciţi de munţii şi pădurile lor, la 1547. În loc să le punem voinţa la îndoială (destui se arată neîncrezători în voinţa de unitate românească medievală, spune în alt loc autorul cărţii), s-ar cuveni să ne pregătim – aşa cum fac popoarele civilizate – de ceremonia sărbătorii Marii Uniri şi de munca stăruitoare. Haideţi să ne bucurăm cu demnitate de ceea ce avem pe-acest “picior de plai”, de marele privilegiu că ne este încă prieten “tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul”… Vom dobândi cu aceasta nu numai respectul de sine, ci şi respectul lumii. Iar dacă nobilii-ţărani maramureşeni gândeau la 1547 că unirea cu moldovenii i-ar putea mântui de cel rău, ar fi bine să luăm aminte şi, după aproape cinci secole lungi, să le preţuim şi respectăm înţeleapta opţiune. Dacă vom fi demni, vom fi trataţi cu demnitate, iar dacă vom respecta noi înşine ţara aceasta, clădită pe secole de sacrificii şi speranţe, o vor respecta cu siguranţă şi alţii”.
Este aceasta încheierea discursului de la Iaşi, din 2014, rostit în ton academic, dar cu deplină încredere în adevărurile bătrânilor maramureşeni. Şi cu un comentariu istoriografic entuziast al documentului prin care la 1547 o comisie regală austro-ungară era chemată să judece dreptul de stăpânire asupra munţilor şi pădurilor din Ţara Maramureşului. E un capitol consistent al cărţii lui Ioan-Aurel Pop. Nu este singurul însă. Şcoala Ardeleană, acel ilustru grup de teologi, savanţi şi scriitori din rândul cărora autorul se opreşte asupra episcopului Inocentiu Micu-Klein, devenit lider politic pentru care, spune autorul, “condiţiile de viaţă ale naţiunii române şi moştenirea sa istorică devin arme de luptă politică” pentru drepturile românilor refuzate de naţiunile aflate la putere în Transilvania. Episcopul s-a stins la Roma, după un exil de 25 de ani, cu convingerea că “nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Un înalt prelat al zilelor noastre, cardinalul Lucian, de sorginte maramureşeană, s-a îngrijit, după 229 de ani, să-i aducă rămăşiţele pământeşti spre a se odihni în catedrala Blajului.
Şi mai putem citi despre fondarea Academiei Române, într-un moment de mare avânt al conştiinţei şi identităţii româneşti: “E frumoasă libertatea voastră – spunea la Bucureşti, în 1867, maramureşeanul Iosif Hodos. Nu v-o invidiem însă, ci o dorim şi pentru noi… Unitatea limbii o avem, fraţilor, de la Tisa până la Marea Neagră, toţi românii au aceeaşi limbă … au trecut secole de când ea e unica legătură dintre noi; a sosit timpul să ne unească şi cugetele şi simţămintele”. E conştiinţa naţională clădită pe atâtea secole de umilinţe şi privaţiuni. Se apropia vremea altor împliniri în spaţiul ideii naţionale şi al unirii mult dorite.
Dar istoriile sunt de multe feluri. Aşa-zisele noi puncte de vedere exprimate de o vreme şi la noi vorbesc despre români ca despre o masă amorfă, laşi sau incapabili de a făuri valori, cu un trecut plin de “mituri naţionaliste”. E repercusiunea unei istorii recente, cu conflicte şi ameninţări de securitate, dar – scrie istoricul – şi lucrarea “naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari) care au cultivat mereu în secolul care a trecut de la 1918 ideea “nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de marile puteri, care ar fi dat cadou României, “înapoiate şi balcanice”, înfloritoarea provincie Transilvania “iluminată” timp de un mileniu de “civilizatorii Bazinului Carpatic”.
Ne ducem zilele printre atâţia indivizi mai mult vocali, mai buni de gură decât de fapte. Faţă de acestea şi de multe altele, “Oare să nu fim capabili – scrie istoricul clujean – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de a trăi împreună?”. “Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secolele al IX-lea şi al XIX-lea, despărţiţi în varii formaţiuni… Am fost ţări de ţărani, cuprinşi de febra muncii tăcute, de care profitau alţii. Dar am trăit şi am ajuns până azi! De la o vreme am văzut că unirea face puterea, că traiul împreună e mai bun decât cel risipit… La finele Evului Mediu, elita românilor s-a gândit că, pornind de la solidaritatea locală, de la unirea din cugete, prezentă peste tot, ar fi bine să facem şi unirea politică. Aceasta a fost strategia marilor bărbaţi ai naţiunii noastre. A fost bine, a fost rău? E greu de răspuns hotărît acum. Dar e bine oare să ne hazardăm şi să judecăm aşa de aspru, după o mie de ani de singurătate, suta de ani de unitate, chinuită şi ciuntită şi ea? Nu ne este bine, dar cui îi este bine?”
Sunt atâtea lucruri în recenta carte a academicianului Ioan-Aurel Pop, apărută la editura clujeană “Şcoala Ardeleană”! Înseamnă, toate, o învăţătură despre Transilvania şi despre obligaţia noastră de a fi mereu în “stare de veghe”. Cel puţin încă o mie de ani…
Ion IGNA Londra, decembrie 2016

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.