Martor la izvoare: Monumente care închid legende

0
349

Casa lui Todor din Cupşeni

Pe drumul ce urcă de la Mănăştur spre Cerneşti, peste Dealul împădurit Pietriş, se ajunge în Ţara Lăpuşului. Este un spaţiu scăldat şi el în legende pe care cercetându-le ai impresia că nimic nu s-a schimbat de două mii de ani. Străjuit de coama muntoasă a Ţibleşului, Cupşeniul a rămas o vatră de civilizaţie ţărănească. În inima satului, privirea mi-este atrasă de o casă veche. Îi privesc acoperişul ţuguiat învelit cu un strat gros de paie, bârnele tăiate doar din secure, solid încheiate la colţuri în chetoare de mare trăinicie. Istoria casei o ştie cel mai bine proprietarul, Todor Filip, zis Todor di la Vale. Pentru el, casa este o comoară fără de preţ.
– Apoi, casa asta are vo patru sute de ai. Poate nu trăia atâta, da o fost adusă de coale (îmi arată un loc mai ridicat, plin de pomi). Atunci i s-o schimbat hăizaşu şi învălitoarea.
– Ar fi bună la muzeu, dacă-i aşa de veche.
– N-o dau pă nimic în lume. Dacă o dădem, unde aţi fi făcut filmuri dumneavoastră şi Grigore Leşe? Cum să dau io frumuseţa de casă? Şi, apoi, îi casa Pintii, aşe să ştiţi.
– Cum? Pintea a poposit în ea?

Biserica de lemn Ieud-Şes
Biserica de lemn Ieud-Şes

– Da sigur, că el o avut şatra în Vârvu Şetrii Ţibleşului. De aceia îi zice Şatra Pintii. Acolo o avut şi fântână, Fântâna Pintii. El coborà în sat după provizii. Apoi strămoşii mei o fost gazde, o avu horincă multă şi marhă. Vine’ Pintea cu ortaci de-a lui. Mâncau şi beieu bine. Bag sama că i-o plătit, că bani ave Pintea bugăţ. Odată s-o cam afumat ortacii lui şi era să să ieie la bătaie. Da Pintea ca să-i potolească o trăznit on pumn în masă de i-o şi rămas pumnu în masă aşe de tare era.
O casă din bătrâni rămasă peste vreme. Şi ea închide o legendă, avându-l ca erou pe cel mai popular şi mai îndrăgit de popor haiduc, Pintea Grigore cel Viteaz, exponent al săracilor, pe care poporul l-a imortalizat în tradiţii.

Povestea lui Vasile Buda din Ungureni

Trecând de la Cupşeni peste peste o colină blândă, pe o cărare bătătorită, se ajunge la Ungureni, o vatră conservatoare, unde legendele şi poveştile sunt la ele acasă. Deasupra drumului, pe o colină mică, străjuieşte peste vreme o bisericuţă de lemn, cea mai bătrână din Ţara Lăpuşului. Închide şi ea o legendă, brodată în jurul eroului Pintea. Povestea ei ne-a depănat-o Vasile Buda, un povestitor cum rar se poate întâlni. Când ne-a spus-o, au venit copii din vecini, auzind că spune poveşti baciu Vasile, cum numai el ştie s-o facă.
– D-apoi, când s-o făcut bisericuţa, s-o dat şi s-o dus neşte oamini să cate lemne lunji şi groasă. Şi nu le-o aflat numai-n Vârvu Hudinului, la Ţibleş. O fost greu de scos lemnile de aolo şi s-o dus cu cară cu tileji cu şesă boi zdravini. Le-o încărcat pă tileagă, dar batăr cât o bătut boii nu le-o putut scoate. O fost de urcat on deluţ cu ele, că era vale. Da o trecut p-acolo on bărbat frumos şi înalt cu on căput tăt plin de golonduri (găitane) şi barşoane pă la marjini, jeburi şi pă la mâneci. O zâs unu:
– Ia pă Pintea!
– Io-s Pintea, da nu mai bateţi boii că aicea-s io şi v-oi ajuta să scoateţi lemnele.

Pragul Bisericii din Şes – Ieud, cu Piatra lui Pintea
Pragul Bisericii din Şes – Ieud, cu Piatra lui Pintea

S-o uitat tăţ la el ca la minune. La Pintea tomna atunci i-o fost dată Sântilie puterile. El cum o-mblat pân pădure s-o tâlnit cu Sântilie şi vai, cum îl băte şi chinuie on drac. Pintea n-o stat pă gânduri. O scos ptiştoi şi i-o tras două gloanţă şi dracu o picat jos şi s-o dus de-a dura pă coastă-n jos ca un pepine, de făceau plosc, poc gătejile sub el cum să rupeu. Pă Pintea l-o înfundat on râs cum nu s-o mai pominit. O zâs Sântilie:
– Ce tăt râzi, Pinteo? Mai bine să-mi spui ce să-ţi dau că m-ai scăpat de sărăcia aista de drac!
– Pă mine să mă faci cel mai tare om şi în mine glonţ să nu prindă.
Şi i-o dat Sântilie puteri mari, nime n-o fost mai tare ca el şi nici puşca nu l-o putut, numa „cu tri fire de grâu sfânt, / Susuoară nimerit. / Susuoară de-a stânga, / C-acolo-i stă puterea”. O zâs Pintea:
– Ce vă tăt uitaţ la mine de gândeşti că n-aţi mai văzut oamini? Mai bine strâgaţi la boi că i-o împing dinapoi!
Şi cum o pus umăru Pintea, o şi fost sus tilejile.
– Amu ce să-ţi dăm, Pinteo, pântru binele făcut?
– Nimic. Să faceţ o biserică faină, şi dus o fost.

Casa Gorzo din Ieud

Pe Valea Izei, descinzi într-un spaţiu legănat de legende. Femeile le ştiu mai bine şi din memoria lor nu se şterg cât trăiesc. Biserica din Ieud-Şes, catedrala în lemn a Maramureşului, croită de ai zice că-i turnată, este fala satului. O admiră toţi, de la mic la mare. Întemeierea ei nu putea să nu închidă legende. Le ştia şi Anuţa Chindriş, o enciclopedie vie de folclor, despre care sătenii mă avertizau că ştie şi toaca-n ceri cum stă.
– Apoi când o făcut Beserica din Şes s-o dus oamini să cate lemne mari şi lunji pă Gutâi, da s-o dus pă jos. Le-o aflat şi însămnat şi s-o pus să mânânce. O vinit on om mândru cu cure lată şi căput fain pă el. Unu zâce:
– Iată-l pă Pintea!
– El îi. Da ce cotaţ în inima pădurii?
– Lemne de beserică, că vrem una mare, că s-o mărit satu şi lumea nu încape în cele di pă

Casa Gorzo din Ieud
Casa Gorzo din Ieud

Deal că-i mică. Lemne am aflat. Da de unde bani? Că o beserică mare n-o poţ face din nimic.
– Ia, vă dau punjile astea cu bani, da la beserică să-i folosâţ, că viu să văd. De-i folosâţ pântru alte cele, îi vai de voi. Oi vini să văd. Le-o aruncat tri punji. O zâs unu dintre oamini:
– Dăie-ţ’ Dumnezo sânătate şi să ştii că numele ţî l-om scrie pă beserică.
Şi i l-o scris când o făcut-o.
Pintea o zâs:
– Cu caru aţi vinit?
– Pă jos şi nu ştiu când om ajunje, că-i tare departe. Pintea le-o arătat o lespede mare de piatră şi le-o zâs:
– Suiţ’ pă lespide.
Atunci o scos on cuţât de teacă cu vo tri culori pă plăsele şi l-o băgat în pământ şi l-o scos încet. Şi cum l-o scos, s-o rădicat lespedea cu ii în aer şi o zburat până la Ieud. Când o ştiut el că o sosât o băgat cuţâtu uşor în pământ şi i-o coborât iar jos.
– Măi, am ştiut io că Pintea-i tare, da n-am ştiut că face aşe minuni, o zâs unu mai bătrân. Apoi lespedea asta nu o aruncăm. Om pune-o de prag la intrarea în beserică şi acol-i şi amu. Stă de amintire. Când treceu păste ie le vine în minte povestea cu Pintea”. Da, povestea cu acelaşi erou universal, rememorat prin legende, cântece, balade în întregul spaţiu al Maramureşului.

Casa Pintii din Cupşeni (Ţara Lăpuşului)
Casa Pintii din Cupşeni (Ţara Lăpuşului)

În inima satului Ieud, trecătorul este atras de o casă monumentală cu acoperiş ţuguiat, înaltă şi mare. Sătenii au botezat-o Casa Gorzo, spre a aminti astfel de proprietarul Vasile Gorzo, aceasta fiind printre puţinele case boiereşti conservate in situ. Casa, de mare frumuseţe arhitecturală, cu şindrilă nouă, închide istorie şi legende. Ni le povesteşte fiica fostului proprietar, om bogat, bun gospodar, stimat în sat, care i-a ajutat şi pe săraci, că avea de unde, cum se exprimă interlocutoarea. Era un om cum nu întâlneşti oriunde. „O fost pus şi de birău şi n-o fost domn să zie în sat să nu să baje pă la el. O avut în sânje ospitalitatea maramureşeană. O fost neam de nemneşi. Şi diploma dată de împăratu o ţâne în ladă. Era fălos când o arăta la tăţ care vineu la el. Ce bine i-o mărs până-o vinit comuniştii, că gospodar ca el n-o fost nime pă aieste locuri. Apoi din bogat putrăd o devenit sărac lipit pământului, calic cum să zâce. Tătă averea i-o luat-o, şi mobila şi pământu şi casa. Nu i-o lăsat nimic. În casă s-o făcut grădiniţă. L-o dus la Sighet, la securitate. Apoi Canalu o fost a lui. Ce-o făcut cu el, săracu, nu vă poci spune. Tri ai o petrecut la canal. Când o vinit în 1954 era slab, palid ca vai de el. O şi murit, s-o dus să nu mai facă bai. Cu forţa s-o băgat în casa lui”.
Casa boierească Gorzo închide şi ea legende pe care ni le-a povestit aceeaşi Anuţa Chindriş.
„Odată o zinit on domn mare din Bucureşti (Dimitrie Gusti n.n.). Nu pute să nu să baje pă la el. Când o intrat în casă domnu acela, Vasîle Gorzo avea mânuşi pă mânuri. Şi o sos mânuşa din mâna dreaptă şi o dat cu el mâna stângă cu mânuşa pă ea. Domnu acela s-o ciudit, s-o uitat cam lung la el şi o dzâs:
– Aşe dai ’mneta mâna cu domnii?
– D’apoi ce domn eşti dumăta? Că ia, io ce domn îs. Şi i-o pus pă masă diploma aceie cu sijil de acela de ceară roşie pă latineşte. O zâs domnu’ din Bucureşti.
– Apoi n-am ştiut io ce mare om eşti dumneata, sigur că mai mare ca şi noi. Fă bine şi mă iartă.”
Când mă gândesc la astfel de oameni, mândri de obârşia lor din cale-afară, mă gândesc câtă rezonanţă capătă versurile unui străvechi cântec popular: „Maramureş, ţară veche / Cu oameni fără pereche”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ