Echim Vancea în revista „Mărturii culturale”

0
373

Poetul, eseistul, prozatorul, publicistul şi editorul sighetean Echim VANCEA este la acest început de „sezon” prezent cu poeme, dialoguri sau recenzii la ultimul său volum de versuri apărut în anul 2016.
Astăzi vă semnalăm un incitant dialog apărut în revista sătmăreană „Mărturii culturale” (Director fondator: Aurel POP, Redactor şef: Viorel CÂMPEAN) sub titlul: „Am mai spus-o şi o mai repet: a trăi în România poate fi un loc comun! A trăi în Maramureş, nu a fi din Maramureş, este un certificat de valoare!”. Dialogul dintre Aurel Pop şi Echim Vancea evocă aspecte privind „creşterea şi descreşterea” poetului sighetean, „realizările” şi proiectele poetului şi editorului. Iată o mărtuire de credinţă exprimată în cel mai pur stil al poetului: „Aici unde „se agaţă harta-n cui” (o expresie jignitoare a „sudiştilor” în ceea ce-i priveşte pe locuitorii Ţării Maramureşului în general, a sighetenilor, în special!) trăieşte poezia. În „sud”, în „capitală”, poezia moare. Aici eşti mereu cu tine. În sud, în „capitală”, eşti mereu cu alţii. Tînjeşti după tine. O ştiu asta din propria-mi experienţă întrucât am vieţuit şi eu o vreme (nu multă, ce-i drept) prin „capitală”. Eşti mereu între „război şi pace”. Poate că a fost şi un pic de „laşitate”. Numai că a învins curajul întru a demonstra că se poate privi provocator din „provincie” înspre „capitală” şi aceasta, „capitala”, nu poate să i-o întoarcă. Aşadar de sus în jos, nicidecum de jos în sus. De jos în sus priveşti doar cerul! De aici, „de unde se agaţă harta-n cui”, „capitala” o văd ca pe un loc al eşuării. Într-un dialog purtat mai demult cu Adrian Alui Gheorghe (revista „Conta”, Piatra Neamţ) am spus cam aşa: a fi vedetă în Bucureşti cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat. Nu cred că aş mai putea adăuga şi altceva. Ba da. Uite, îmi amintesc că tot în acel dialog am spus o poveste pe acest subiect, pe care o am citit cândva, nu îmi aduc aminte unde, dar mi-a rămas încuiată într-un colţişor al sărtăraşului meu cu amintiri de unde o scot din când în când pentru a mă încuraja şi a încuraja. Nu ştiu cât de exact o am reţinut-o dar ea sună cam aşa: unui bătrân i s-a spus că el este dintr-un sat cu câteva „nume mari” la care el a replicat sigur de sine: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cât fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cât nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni!
■ Inteviul complet în revista „Mărturii culturale”, nr. 4 (octombrie-decembrie, p.38-45), Satu Mare, 2016.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.