Lectură. Despre identitatea istorică a românilor

0
363

Fac parte dintre cetăţenii români care cred că Marea Unire din 1918 este fapta astrală a istoriei noastre. De aceea, cinstirea Centenarului e nevoie să fie o lecţie despre felul de a fi împreună. Că mai nou ni se spun pe faţă multe prejudecăţi legate de naţiune. Unii întorc spatele acestui concept preferând să se declare universalişti. Că suntem europeni şi apoi români. Cei care vorbesc despre naţiune sunt catalogaţi drept “naţionalişti” ori “comunişti” mascaţi. Apoi ni se flutură prin preajmă că am avut o identitate târzie. Istoricii de meserie şi de conştiinţă spun că nu-i adevărat că trăim împreună pe baza unor caracteristici din vremuri vechi. În acest sens este nevoie ca minţile limpezi ale acestui timp să-şi spună părerea. O carte elocventă pe această temă este “Identitatea românească” (Editura “Contemporanul” 2016) a istoricului, academicianului, profesor universitar Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Volumul poartă şi un subtitlu lămuritor: felul de a fi român de-a lungul timpului. Autorul crede că pe măsură ce se apropie anul 2018, când se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire, “întrebările despre trecutul românesc sporesc, devin mai incitante şi chiar mai greu de rezolvat prin răspunsuri adecvate”. Dacă în vremea în care trăim parcă simt o comoditate din partea multor intelectuali români autorul ne aminteşte că “generaţia de intelectuali şi oameni politici tineri şi maturi din perioada interbelică a fost copleşită de Marea Unire pe care a interpretat-o ca fiind actul fundamental de voinţă naţională, recunoscută şi aprobată pe plan internaţional”. Cu excepţia minorităţii ungare, niciodată împăcată cu graniţa de vest, se ştie mai puţin că singura formaţiune politică antiunionistă din perioada interbelică a fost Partidul Comunist Român fondat în 1921 (pag. 7). Autorul ne aminteşte că entuziasmul Marii Uniri a fost îngenunchiat în 1940 când România a pierdut Basarabia, Bucovina, Herţa, jumătate din Transilvania şi sudul Dobrogei. A venit războiul şi comunismul cu etapele lui. Când istoria s-a scris după comandă politică. Abia după 1989 s-a putut vorbi şi scrie din nou liber despre Marea Unire. Istoricul acceptă discuţii în contextul libertăţii, dar vine să accentueze că vorbind toţi despre trecutul nostru istoria s-a bagatelizat, a devenit mit, legendă. Vocea specialiştilor se vrea acoperită de instrumente “gălăgioase, incitante, obraznice şi chiar jignitoare”. De această confuzie profită unii contemporani – români sau străini – “naivi, ignoranţi notorii, semidocţi, doritori de faimă sau răuvoitori”. Pe acest fond suntem martori la circulaţia unor idei confuze: “istoria adevărată este ascunsă intenţionat de istorici sau de forţe oculte, istoria adevărată nu există, românii nu ştiu cine sunt şi încotro se îndreaptă, dacii i-au învăţat pe români latineşte, românii au fost mereu înfrânţi şi nu au nicio realizare notabilă”. Negarea românilor în istorie a fost făcută uneori de intelectuali de anvergură de regulă fără pregătire istorică. Volumul “Identitatea românească” a istoricului Ioan-Aurel Pop vine să demonstreze cu argument toate aceste aberaţii extrem de periculoase. Pleacă de la premisa că “toate popoarele sunt preocupate de identitatea lor, dar la români această chestiune a îmbrăcat forme speciale (…) Până la urmă însă, toate popoarele mici, lovite de soartă şi lăsate la cheremul celor mari, au asemenea preocupări, transformate uneori în adevărate obsesii”. Sumarul cărţii este tocmai panorama preocupărilor istoricului pentru a defini identitatea românească. Aflăm despre teorii extreme despre identitatea românească, originea şi componentele ei (originea, limba, cultura, religia) numele poporului nostru şi al ţării (ţărilor noastre) evoluţia identităţii româneşti. Istoricul ne reaminteşte că atunci “când vorbim sau scriem despre ţară, este bine să avem mereu în prim plan sentimentul responsabilităţii cuvintelor noastre”. Apoi, ni se relevă imaginea de sine a românilor în imnul naţional. În capitolul “Istorie şi ficţiune istorică” se apropie de prezent, prezentând un fenomen care trebuie desluşit: istorie şi propagandă istorică în societatea contemporană. Un text relevant în acest sens este Cuvântul înainte la ediţia a II-a a cărţii “Istoria, adevărul şi miturile”, o replică la cartea istoricului Lucian Boia “Istorie şi mit în conştiinţa românească” care spune că cercetarea trecutului este fără rost şi că studiul şi învăţătura în general nu valorează nimic aici, din moment ce România este clădită pe minciună. Spune asta un profesor care face educaţie. Cărţile lui Boia au o suspectă viteză de traducere în multe limbi. Istoricul Ioan-Aurel Pop se preocupă de oameni care au făcut istorie. Dimitrie Cantemir despre locul românilor în Europa, Eminescu şi Transilvania (elogiu culturii naţionale româneşti), George Coşbuc şi istoria românilor, ori Alexandru Lapedatu, istoric şi universitar clujean. În capitolul “Locuri, oameni şi comunităţi” autorul face elogiu oraşului românesc din Ţara Silvaniei în România ori despre Dobrogea, adică ademenirea noastră dinspre mare. Se încheie cu secvenţe din viaţa românilor şi secuilor în Evul Mediu.
După lectura cărţii ajungi la concluzia că nu există comunitate care să nu se întrebe de unde vine. Nu-i o întrebare ruşinoasă pentru noi. Mai ales că suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei (chiar cu cei plecaţi din ţară). Înseamnă că am avut un rol dacă am ajuns până aici. Să nu uităm că suntem împreună datorită limbii. Apoi a credinţei. Suntem singurul popor din această parte a Europei care nu avem o dată precisă a creştinării. Ne-am creştinat în limba latină iar organizarea bisericii a fost după rânduieli bizantine. Cât ar suna de patetic dar noi suntem din acest pământ şi nu din altul. Istoricul ne mai aminteşte că limba română este cea mai frumoasă creaţie a poporului român. Scrisă într-un stil natural, cursiv, cu o evidentă rigoare a profesionistului cartea academicianului Ioan-Aurel Pop este plină de învăţăminte. După lectură eşti un om mai încurajat că ştii de unde vii. Închizi cartea cu un sfat al autorului: “România, cu regiunile sale istorice, este astăzi o parte a Uniunii Europene. Să nu o hulim noi înşine ci s-o construim şi reconstruim după criteriile verificate de la romani încoace. Şi să perpetuăm adevăratele noastre valori”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.