ACADEMICIENII MARAMUREŞULUI (10)

0
149

ION V. POP
(n. 1 iunie 1941, Mireşu Mare, jud. Maramureş)
• Membru corespondent al Academiei Române – 26 noiembrie 2015

  1. Universitarul erudit din Mireşu Chioarului

Ion (Ioan) V. Pop se trage dintr-o familie de ţărani – Vasile Pop şi Ana (n. Teudean), cu o gospodărie bine chibzuită, care, după război, îşi doreau cu ardoare ca fiul lor să ajungă „domn”. A frecventat şcoala primară în satul natal, fiind remarcat de dascălii săi ca un prunc isteţ, cuminte şi cu o creştere model în familie. Ion a plecat din sat cu regretul despărţirii de părinţi, de colegii cu care se scălda vara în Someş, ori mergea la cules de hribe în pădurile de stejar ale Mireşului, Fersigului, Iadărei etc.

La Cluj, unde a urmat Şcoala Elementară Nr. 5 şi Liceul „Emil Racoviţă” (1955-1959) şi-a dat seama că, prin „depozitul” de cunoştinţe dobîndite în liceu va putea, fără emoţii, reuşi la examenul concurenţial al facultăţii dorite. A urmat astfel cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1959-1964). După răsunătorul succes de la lucrarea de licenţă, Ion Pop a fost reţinut la facultate ca preparator (1964-1966), apoi asistent (1967-1971), lector (1972-1989), profesor (1990-2007) şi decan (1996-2000).

În anul 1971 şi-a susţinut teza de doctorat în filologie cu tema „Avangardismul poetic românesc”, în care afirma că avangarda „nu numai că respinge o anumită tradiţie sau afirmă zgomotos noul, ci se îndoieşte de însăşi posibilitatea existenţei literaturii ca mod specific de expresie a omului” (Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, vol. 5, 2006, p. 305).

Din 1994 a fost condu­cătorul a peste 30 de teze de doctorat.

Între 1973 şi 1976 a lucrat ca asistent asociat la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle, revenind aici în mai multe rînduri ca lector universitar.

În perioada 1990-1993 a fost numit în funcţia de director al Centrului Cultural Român din Paris. Este membru al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, al Societăţii de Studii „Benjamin Fondane” din Paris şi Tel-Aviv, membru permanent al juriului pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş (2009).

  1. Autorul unei opere vaste, fascinante

Ion Pop a debutat cu versuri în 1959, cînd era student la filologie, în revista Steaua, afirmîndu-se mai întîi ca poet în revistele clujene, ca şi printr-un grupaj de poeme apărut în 1963 în Luceafărul, fiind prezentat de universitarul şi criticul Mircea Zaciu.

Numele său este organic legat de gruparea şi revista Echinox, unde, începînd cu 1969, este redactorul-şef, pe care o conduce pînă la plecarea în stagiul parizian, la începutul anului 1973, cînd devine director al revistei. Aici s-a constituit renumitul „triumvirat echinoxist” format din Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, care conduce echipele redacţionale pînă la schimbarea intempestivă din 1983 a „formulei” de către autorităţile comuniste. După aprecierea lui Alex Ştefănescu, gruparea „Echinox” nu a generat „curente literare, ci cultură şi profesionalism”, numă­rul echinoxiştilor fiind estimat la 200 (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, p. 838, 1069).

Universitarul Ion Pop a continuat să colaboreze cu eseuri, cronici, studii şi interviuri la revistele Steaua, Tribuna, Echinox, Amfiteatru, Vatra, Familia, Viaţa românească, Cahiers roumaine d’études littéraires etc., afirmîndu-se ca poet, critic şi istoric literar, editor şi traducător de mare prestigiu.

Ion Pop este autorul unei vaste şi fascinante opere de poezie, critică, publicistică etc. Între cărţile de autor consemnăm în această „fişă” de membru corespondent al Academiei astfel: Propuneri pentru o fîntînă (1966), Biata mea cumin­ţenie (1969), Poezia unei generaţii (1973), Tran­scrieri (1976), Gramatică tîrzie (1977), Ore franceze (2 vol. 1979, 2002), Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei (1980, ed. II, 2011), Lucian Blaga – universul liric (1981, ed. II, 1999), Lecturi fragmentare (1983), Jocul poeziei (1985, ed. II, 2006), Soarele şi uitarea (1985), Avangarda în literatura română (1990, ed. II, 2000), Amînarea generală (1990), A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei (1993, ed. II, 2007), Recapitulări (1995), Pagini transparente (1997), Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001), Viaţă şi texte (2001), Descoperirea ochi­ului (2002), Elegii în ofensivă (2003), Lucian Blaga în 10 poeme (2004, ed. II, 2010), Introducere în avangarda literară românească (2007), „Echinox”. Vocile poeziei (2008), Litere şi albine (2010), Din avangardă spre ariergardă (2010), În faţa mării (2011), Interviuri. Între biografie şi bibliografie (2011), Dezordinea de zi. Publicistică 2000-2011 (2012), Scara din bibliotecă (2013), Poeme – 1966-2011 (2015), Casa scărilor (2015).

Ion Pop s-a numărat printre colaboratorii unor volume colective: Scriitori români. Mic dicţionar (1978), Eminescu după Eminescu (1978), Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982), Studii literare. Din istoria presei culturale româneşti (1987), Dic­ţionarul scriitorilor români (4 vol., 1995-2000), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000), 100 cei mai mari scriitori români. Dicţionar (2004), Dicţionarul biografic al literaturii române (2006), Sebastian sub vremi (2006), Sacrul în poezia românească (2007), Oraşul şi literatura (2008), B. Fundoianu şi încercarea paradoxului (2010), Ion Barbu în timp şi dincolo de timp (2013) ş.a. A coordonat primul Dicţionar analitic de opere literare româneşti (4 vol., 1998-2003, ed. II, 2 vol. 2007). A publicat o antologie a avangardei româneşti în limba franceză, sub titlul La réhabilitation du rêve (2006) şi antologia Avangarda românească, în colecţia de „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (2015).

Din poezia lui Ion Pop au fost traduse două culegeri în limba franceză şi una în limba vietnameză, publicate la edituri din Fran­ţa (1993, 2001, 2005). Alte traduceri au apărut în antologii şi reviste din Belgia, Franţa, Italia, Spania, Statele Unite ale Americii.

  1. Poezia criticului şi criticul literar

În Istoria literaturii… (Editura Maşina de scris, 2005), Alex Ştefănescu, în afară de menţiuni privind „cultura şi profesionalismul”de la „Echinox”, de a-i reproşa lui Ion Pop şi altor critici participarea la „glorificarea înverşunată a poeziei lui Emil Botta”, nu consacră niciun rînd creaţiei poetice sau critice a universitarului clujean.

Acad. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela 45, 2008, p. 1243-1244), menţionînd debutul cu versurile din volumele Propuneri pentru o fîntînă (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969), placheta lui „cea mai cunoscută”, subliniază accentuat „întîiul său studiu critic despre «Avangardismul poetic românesc»”, apreciindu-l ca „o premieră în epoca postbelică”. Totodată, cre­de că Ion Pop fiind „un remarcabil poet”, a fost „uitat foarte curînd după aceea din pricina unei tenace şi laborioase activităţi critice”. Volumele de poezie care au continuat să-i apară, dar la intervale mari, au intrat în conul de umbră al cronicarului literar (interesat exclusiv de poezie, ce e drept, de toată mîna), al istoricului literar şi al monografistului. „Poet minor, în definitiv, şi livresc, Ion Pop e deseori citabil totuşi pentru versuri foarte frumoase. Poetul e un caligraf, concis şi pregnant, dotat cu un foarte fin umor al ideii”, fiind citată întreaga poezie „Totul” din 1985, „care prin sugestia poetică (se referea la dictator, n.n.) putea da de gîndit Cenzurii”.

Şi criticul clujean Ştefan Borbelyi spune că „deşi Pop intră în scena literară cu lirică”, o vreme cel puţin „criticul pare să-l fi estompat, în conştiinţa publică, pe poet”. E drept că poetul „practică o formulă mereu în ton cu epoca, dovedind, de la un volum la altul, o capacitate notabilă de autoregenerare”, lirica reprezentînd „o perpetuă încercare de emancipare a poetului de sub tutela criticului. Tributară tradiţiei ardelene pe filiera Goga-Blaga, creaţia sa poetică este marcată şi de „sincronizarea formulei cu poezia generaţiei” (Al. Cistelecan). Sînt menţionate volumele de versuri Gramatica tîrzie (1977) şi Soarele şi uitarea (1985), Amînarea generală (1990), Elegii în ofensivă (2003).

Ion Pop a avut o preocupare constantă pentru studierea avangardismului autohton. Eseurile din Avangardismul poetic românesc consacrate fenomenului sînt relevante, dar prin profilurile unor autori ca Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Gellu Naum şi alţii. În 1990 a publicat Avangarda în literatura română, două monografii autonome dedicate lui Ilarie Voronca (1993) şi lui Gellu Naum (2001).

Colegul său de la „Echinox” Marian Papahagi afirmă că „Ion Pop e astăzi, cu certitudine, unul dintre cei mai buni critici ai poeziei din cîţi avem, iar în planul analizei pe text este de-a dreptul imbatabil” (Dicţionarul general al literaturii române, p. 306).

Despre ampla sa operă lirică şi critică, între 1966 şi 2013, sînt menţionate peste 100 de repere şi referinţe critice, fiind citaţi între autori Manolescu, Grigurcu, Piru, Zaciu, Eugen Simion, Negoiţescu, Dimisianu şi mulţi alţii.

Şi riguroasele monografii despre „măştile şi spaţiul liric” ale lui Nichita Stănescu (1980, ed. II, 2001) şi „universul liric” al lui Lucian Blaga (1981, ed. II, 1999) s-au bucurat de binemeritate elogii critice.

Ion Pop a fost distins cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1973, 1979, 1985, 2001, 2003, 2011, 2013), cu Premiul „B.P. Haşdeu” al Academiei Române (1985), cu Premiul Naţional „Tudor Arghezi” pentru critică (2012), Premiul Naţional de Literatură al USR (2013). În 2000 a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Ofiţer.

În 2001, Ministerul francez al Culturii i-a acordat distincţia „Les Palmes Académiques”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ