Călătoria în Cuba a avut pentru mine dulcele gust al unei duble „prime dăţi”: era prima călătorie intercontinentală cu Ramona şi prima mea călătorie intercontinentală înspre Occident. Cuba este, în toate sensurile, un punct de răscruce al călătoriilor mele. Am trecut de la un tovarăş de călătorie călugăr, pragmatic şi cu barbă, la o tovarăşă de călătorie prezentatoare de televiziune visătoare şi exuberantă (care la vremea aceea încă nu bănuiam că avea să-mi devină soţie). Am trecut de la câmpurile de orez la cele de trestie de zahăr, de la ceai la rom, de la atent elaboratele şi spiritualele temple budiste la misterioasele şi spartanele ”cabildi”, de la mâncărurile picante la homar fiert, de la o lume antică, cu tradiţii de secole – Indochina – la o lume tânără, extrovertită, în continuă frământare.
Am înţeles deja din seara sosirii noastre la Havana cât de diferită va fi această călătorie faţă de celelalte. Pentru Irineu, prietenul meu călugăr cu care călătorisem până atunci, zborurile transcontinentale necesită, în medie, două până la trei zile de „metabolizare”, adică repaos absolut. Ramona însă a aterizat proaspătă ca un trandafir şi nerăbdătoare ca un căluţ dornic s-o pornească la trap; am ajuns seara la opt şi două ore mai târziu eram deja în cursă prin capitala cubaneză, cursă din care ne-am oprit pe terasa unui drăguţ restaurant din Piaţa Catedralei, faţă în faţă cu primul homar şi primul cocktail mojito, celebru prin locurile acestea. La Havana ne-am cazat la o pensiune, „casa particular” cum i se spune aici, „David y Electra” (după numele celor doi proprietari), în plin centru, la doi paşi de Muzeul Revoluţiei.
„Casas particulares”, casele private în care proprietarii au amenajat două-trei camere pentru turişti sunt alegerea cea mai bună pentru cei veniţi în căutarea inimii Cubei celei autentice.
David, gazda noastră, e pasionat de case. Pe a sa a aranjat-o singur, în timp, pas cu pas, cu multă răbdare până a transformat-o în primitorul „bed and breakfast” de astăzi; din ceramică creează alt fel de case. Case care sunt mici opere de artă; construite în cele mai mici detalii, cu verandă şi balcon, melancolic aplecate asupra lor însele, trecute ca nişte flori de prea multe zile înflorite şi învinse de un inamic mult prea puternic pentru ele: timpul.
Într-o plimbare de-a lungul străzilor din Havana veche e uşor să înţelegi de unde s-a inspirat David când a dat formă caselor sale din ceramică.
Construcţiile vechi ce străjuiesc străzile, acelea care nu sunt cuprinse în vreun proiect de restaurare, cad pe bucăţi. Aparţin unei lumi ce nu mai există, acea lume hispanico-andaluză pe care mişcarea de independenţă şi apoi revoluţia au condamnat-o la uitare. Opulentele locuinţe de altădată, prea rafinate, mari şi costisitor de întreţinut, excesive în raport cu exigenţele cubanezului vesel şi lipsit de griji de astăzi, sunt în mare parte goale sau transformate în ateliere. Căsuţele din ceramică ale lui David „se nasc” la primul etaj al unui edificiu dărăpănat de pe strada Empedrado; la parterul aceluiaşi edificiu un tânăr pictează într-un stil modern şi pereţii încăperii sunt înţesaţi de operele sale. În Havana, ca în toată Cuba, puţini sunt cei care lucrează în accepţiunea clasică a termenului: cei mai mulţi creează, inventează o meserie sau trăiesc descurcându-se cum pot. Unii produc pe bandă pictură naivă în culori ţipătoare, alţii bat străzile de sus în jos purtând pe după gât împletituri de ceapă şi usturoi, alţii se trezesc peste noapte artizani. 
Cine are norocul să posede o bicicletă o transformă în ceva asemănător unei ricşe şi oferă servicii de taxi; cine are o chitară zdrăngăne din ea (cu mai mult sau mai puţin talent) pe la colţuri de stradă sau în apropierea unuia dintre numeroasele restaurante din partea veche a oraşului; cine are un căţeluş îl exploatează ca atracţie turistică. Sunt de ajuns o pereche de ochelari de soare, o hăinuţă înflorată, o pălărie de pai şi jocul e făcut, patrupedul e bun de făcut poze cu turiştii ori de dus la circ! Cine însă nu are nimic se descurcă în alt fel: acaparează câte un turist credul şi începe pe dată să-i spună o mică anecdotă mai mult sau mai puţin inventată despre unul sau altul dintre locuri, să-i promită intrarea gratuită la festivaluri imaginare de salsa, să-l aburească în fel şi chip. Victima e deseori dusă în barul cel mai apropiat unde este asigurată că acolo, chiar acolo, veneau deseori Che Guevara, sau Fidel Castro sau Hemingway sau… altcineva cel puţin la fel de cunoscut. ”Ghidul” ad-hoc pare să facă asta din simplă curtoazie, din dorinţa sinceră de a împărtăşi cu tine surprizele pe care le ascunde oraşul lui. Abia după câteva ropote de povestioare împănate cu nume celebre îţi dai seama că informaţia costă iar preţul e cerut clar în bani sau cocktailuri de micul „întreprinzător” fără prea multe scrupule. 
Dacă nu eşti atent într-o jumătate de oră găseşti atât de mulţi „ghizi” autoangajaţi încât s-ar putea să te coste „turul” fictiv al Havanei mai mult decât drumul până acolo. Sunt cubanezi care trăiesc pe cheltuiala turiştilor bogaţi şi reuşesc astfel să primească chiar şi invitaţii în străinătate. Un mod nu prea onest dar oarecum de înţeles pentru a ieşi dintr-o stare de sărăcie la care destinul, Fidel Castro sau poate pur şi simplu propria lor indolenţă şi lene pare să-i fi condamnat. Havana este o capitală vivace, veselă şi decandentă în acelaşi timp. Pe alocuri îmi aminteşte de Lisabona, cosmopolitul oraş maritim în ale cărui structuri profunde gloria şi înfrângerea, bogăţia şi sărăcia se împletesc într-un clar-obscur ce naşte azi o realitate sincopată. Patru pieţe graţioase, bine restaurate, dau un oarecare lustru pe faţa ridată şi obosită a oraşului vechi. 
Plaza de la Catedral, cea mai mică şi caracteristică, e dominată de faţada barocă a Catedralei San Cristobal, flancată de două clopotniţe asimetrice; pe celelalte laturi ale pieţei un restaurant, Muzeul Artei Coloniale, construcţii nobiliare. Asistăm duminică dimineaţă la slujba celebrată de episcop în Catedrală şi abia ieşiţi din biserică vedem două doamne corpolente în costume tradiţionale; aşezate sub un portic, ghicesc în cărţi viitorul. Nimeni nu pare nici revoltat nici deranjat măcar de o astfel de vecinătate care în altă parte ar fi declanşat cu siguranţă un scandal. Dar aici nu suntem ”în altă parte”; suntem în Cuba, o ţară a cărei poveste aici abia începe!
(Va urma)
Claudio BONAFINI
