Moştenitorii

0
389

Greu de crezut că am ajuns să constatăm că şi casele sunt părăsite de suflet. Încep să fie oferite, vândute la alţi stăpâni. Şi pământurile sunt acoperite de singurătate. Privim neputincioşi cum se destramă o ordine de viţă veche. Ici, colo câte un scâncet de realitate vie. Mătuşa Maria, octogenară, mi-a făcut într-o zi inventarul pustietăţii din jurul casei mele părinteşti. S-au mutat în cimitir sau în alte ţări. S-a subţiat drastic şi naveta orăşeanului pornit din sat. Pământul cere să-i fii aproape. Puţini sunt cei care se întorc acasă şi mai primenesc o bucată de pământ ori mai bat un cui în gard. Gardurile dintre vecini au început să putrezească, altele se îmburdă şi nu e cine să le reazime cu o proptea. Îmi vine să fac haz de necaz şi să spun că am devenit şi noi americani. Acolo, noţiunea de gard nu există. Cel puţin în zone prin care am trecut eu. Acum gardurile nu sunt semne ale bunei vecinătăţi ci au devenit garduri politice. Avem garduri naţionale: ungureşti, americane. Pe la noi, am observat, că cea mai grea problemă este cea a moştenitorilor. Parcă nu mai vrea nimeni să fie moştenitor. Nici măcar moştenitorii, stăpâni în acte. Pământul trezeşte interes dacă ar aduce bani. Adică dacă îl vinzi. Ori pe la noi nici nu mai are preţ. Pământ de o zi de plug costă câteva salarii medii pe economie. Pentru mulţi, timpul la ţară nu se măsoară cu ziua de coasă sau ziua de sapă. S-a constatat o rărire a oamenilor pe la noi. Aşa, condiţia de moştenitor este ori refuzată ori rămâne un orgoliu sentimental cu certificat de proprietate. Nici nu-mi vine să apelez la amintiri. Ori este zadarnic, ori mă întristează. În mersul lumii, rotirea oamenilor este firească. Este creştină. Acum, în rotire apare fractura. În urma celor care au ţinut ordinea satului nu mai sunt foarte mulţi urmaşi de pământ. De câmp ori de pădure cinstită. Rog să nu mă luaţi ca un nostalgic lăcrămos ci unul care constată pe pielea lui instalarea pustiului în multe din satele noastre.
Indiferenţa ne calmează realitatea. Mergeţi la primari şi întrebaţi câţi oameni mor şi câţi se nasc şi vă veţi convinge. Mă gândeam stând la mormântul părinţilor, că nu peste multă vreme, dacă nu se întâmplă ceva miraculos şi cimitirele vor deveni muzee părăsite. Nu vestesc apocalipsa dar prea aprigă este realitatea ca să nu mă tragă de mânecă. Da, mai sunt sate în care scânteiază nădejdea. O, pasăre de primăvară, cum a fost n-a mai fi iară! Horea se referea la ruina trupului dar acum rimează şi cu subţierea lumii satelor. Este o realitate care nu intră în preocuparea puterilor trecătoare. Se mai cântă ode satului maramureşean. Dar numai în scop turistic, adică aducător de bani. Nu sunt bani pentru primenirea satului nostru, ci doar panouri pentru consumarea lui. Când m-am referit la ode, m-am gândit că este o specie de poezie lirică în care se exprimă entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, pentru fapte eroice. Lovindu-mă de adevărul cotidian nu mai am în mine puterea elogiului pe care i-o dăruiam satului natal. Mă întreb: sunt vinovat eu pentru trecerea vremii ori realitatea nu-mi mai oferă ocazia? Cred că amândouă. Geniul eminescian poate fi lămuritor pentru această stare de spirit: “Piară-mi ochii tulburători din cale/ Vino iar în sân, nepăsare tristă/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”. Putem raporta spiritul poemului (Odă, în metru antic) la starea satului maramureşean . Care dacă este lăsat în seama unor autorităţi indiferente, nepricepute, mediocre putem să ne gândim la ideea de a nu mai avea moştenitori activi. Ci doar stăpâni în acte. Mă înfioară gândul că nu peste multă vreme chiar casa părintească şi frumoasa grădină pot fi trecute în mâini străine. Alţii vor culege luştile aduse de mine cu coşul de la Pietrele Corbului. În vremi de răscruce spuneam celor care şi-au propus salvarea satului maramureşean, este nevoie de legi. Cum sunt legi pentru salvarea naturii. Închei cu partea mai optimistă. Am văzut că mai avem sate în care nădejdea nu a murit. De o vreme mă ocup cu numărarea caselor din sat. Tot timpul îmi ies fără soţ. Mă ţine treaz un gând interior. Satul maramureşean poate ieşi cu faţa curată, să reziste şi în ghearele acestui început de secol tulburat. Depinde de mintea celor care doresc moştenitori pe aceste meleaguri.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.