Trinidad şi o lume care nu mai există

0
390

Fondat în anul 1500, timp de două secole graţiosul orăşel Trinidad , astăzi patrimoniu UNESCO, a fost capitala comerţului cu trestie de zahăr din Cuba, iar pe plantaţiile din jurul lui lucrau mii de sclavi „importaţi” din îndepărtata Africă. Centrul istoric, dominat de Biserica Sfintei Treimi, pare suspendat în timp şi se remarcă prin arhitectura colonială bine păstrată. Vechi, dar vesele, casele de aici sunt viu colorate în galben, albastru şi verde pastel; porţile lor mari sunt adesea împodobite de pilaştri sau alte elemente de arhitectură; faţadele au decoraţii în ipsos. La Trinidad poţi da la orice colţ peste clădiri luxoase care au aparţinut altădată latifundariarilor spanioli; liniştitul orăşel, mai devotat îndepărtatei Spanii decât revoluţiei, e traversat de străzi pietonale făcute din pietre provenind tot din străvechea ei patrie-mamă. Fiecare clădire din Trinidad spune propria ei poveste: Palatul Brunet, astăzi muzeu, a aparţinut familiei cu acelaşi nume, una dintre cele mai bogate din Trinidadul timpurilor coloniale; în casa Los Conspiradores, azi restaurant, se întâlneau luptătorii pentru independenţă şi, aşa cum sugerează chiar numele, conspirau pentru împlinirea idealurilor comune.

Trinidad - centrul vechi
Trinidad – centrul vechi

Ascunse printre casele în culori pastelate, descoperim cu uimire enigmaticele cabildi, temple păgâne domestice dedicate cultului divinităţilor afro-cubane. Amenajate în interiorul unei singure camere din casă, de obicei la intrare, cabildi nu strălucesc prin bogăţie ori complexitate. Sunt mărturii simple ale unei credinţe vechi pe care catolicismul, adus de dominatorii spanioli, nu a putut-o eradica; constrânşi să venereze sfinţi catolici, sclavii africani i-au adoptat, ambientându-i în propria lor religie animistă, aşa încât să dea bine în ochii fervenţilor catolici spanioli. Aşa s-a născut sincretismul, fuziunea dintre catolicism şi animismul african.
Cabildo de los Congos Reales este, la Trinidad, loc de rugăciune pentru adepţii cultului Palo Monte.

Trinidad - casa de la Trova
Trinidad – casa de la Trova

O bătrânică ştirbă, cu rădăcini evident africane, ne invită în camera încăpătoare: lângă unul dintre pereţi se ridică altarul dedicat lui Oggun, zeitate a războiului, învăluit în aparenţa Sfântului Anton de Padova, a cărui statuie tronează, nevinovată de situaţie, în centrul altarului. La baza altarului dăm cu ochii de un steag închis la culoare şi o pereche de tobe; servesc pentru procesiune, ne explică bătrânica. Din 12 şi până în 21 iunie, în fiecare an locul prinde viaţă; credincioşii se adună în jurul altarului şi, timp de zece zile, procesiuni şi banchete alternează într-o sărbătoare religioasă colectivă ale cărei adânci rădăcini sunt înfipte în pământul Africii Negre.

Trinidad - Cabildo de los Congos  Reales
Trinidad – Cabildo de los Congos Reales

Cu această ocazie se sacrifică pe altarul zbuciumatei divinităţi un porc al cărui cap va fi tăiat şi purtat în procesiune.
Bine ascuns în centrul colonial, templul Yamalla e dedicat lui Yemaya, zeiţă mamă şi regină a mării, replică a Madonnei negre din Regla, protectoare a pescarilor. Zeiţei fertilităţii, Yemaya, i se oferă flori, fructe, dulciuri. Se pare că ea nu cere sacrificii animale ca în alte locuri. Sacerdotul templului, îmbrăcat în alb, poartă pe degete inele de aur arătoase şi fumează relaxat un trabuc, deloc neglijabil ca dimensiuni. Pare un paşă care-şi savurează statutul privilegiat şi, ca atare, nici prin gând nu ne trece să-l deranjăm…
Pe insula cea schimbătoare, unde nimic nu pare să treacă proba timpului, totuşi, religia animistă, adusă aici de sclavii africani, a ştiut să reziste în întâlnirea ei mai mult sau mai puţin amicală cu catolicismul stăpânitorilor spaniolilor.

Trinidad - preot din templul  Yamalla
Trinidad – preot din templul Yamalla

O religie pe care e uşor s-o expediezi declarând-o primitivă, infantilă, emoţională, este şi astăzi o realitate vie.
Valea De los Ingenios, acoperită de întinse culturi de trestie de zahăr, se află la doisprezece km la nord-est de Trinidad. Şubredul nostru taxi se caţără cu greutate spre Mirador de la Loma del Puerto, un loc privilegiat din care poţi să te bucuri de priveliştea ce o deschide în faţa ochilor fertila vale. De pe Mirador mângâiem cu privirea şi sufletul, uimiţi de frumuseţea locului, o panoramă magnifică, rămasă aproape neschimbată în ultimele două secole. În secolul al XVII-lea şi o bună parte a secolului al XVIII-lea, Valea de los Ingenios a fost inima producţiei de zahăr cubaneze. Aproape o mie de sclavi lucrau doar pe plantaţiile proprietăţii Iznaga, şi alte zeci de mii pe celelalte peste patruzeci de plantaţii de trestie de zahăr aflate în vale.
32-Valea-los-Ingenios---Mona-cu--Alexandru-si-HaimeÎn vale ne oprim la Manaca Iznaga, una dintre cele mai bine păstrate „ingenio” din zonă. Suntem în compania lui Alejandro şi Jaime, ghizii noştri în explorarea văii. Alejandro face meseria aceasta de o viaţă şi cunoaşte ca-n palmă locurile; vorbeşte neîntrerupt în singura limbă pe care o cunoaşte, spaniola; în schimb, tânăra Jaime, fostă secretară la Oficiul de Imigrări, e la prima sa experienţă ca ghid turistic. Timidă, aproape înfricoşată, traduce cu sârguinţă în engleză vorbele lui Alejandro. Numele văii, ne spune într-o engleză curată, vine de la cuvântul „ingenio”, denumire în limba spaniolă a complexului agro-industrial tipic pentru Cuba colonială. Complexul era constituit din casa proprietarilor, barăcile sărăcăcioase ale sclavilor, locurile unde se prelucra şi se rafina zahărul, distileria, morile, hambarele, grajdurile pentru cai şi vite. Fiecare ingenio era o lume în sine, un ambient autonom şi complex în cadrul căruia proprietari, ţărani şi sclavi, hispanici şi africani, bărbaţi, femei şi copii trăiau, împinşi fiecare de propria nevoie, într-o comunitate de conjunctură. Sincretismul care caracterizează Cuba de azi îşi are aici originile. Sclavii, importaţi din Africa, nu lucrau doar pe nesfârşitele plantaţii ci şi în gospodării. Trestia trebuia curăţată, stoarsă, fiartă şi lăsată să se răcească. Doar de aici încolo se putea începe procesul propriu-zis de rafinare pentru a se obţine preţiosul zahăr. Melasa (lichidul închis la culoare care se separă de zahăr prin centrifugare) era şi atunci ca şi astăzi baza pentru prepararea celebrului rom, obţinut din distilarea acesteia.
Tenuta-Manaca-Iznaga-vista-dalla--torre-a-sette-piani-(2)Alejandro şi Jaime, ghizii noştri, îşi fac din tot sufletul meseria şi poate că ar merita mai multă atenţie din partea noastră. Ramona, reticentă la explicaţii pur descriptive, preferă s-o provoace pe Jaime la o relaţie mai relaxată căreia să-i imprime propriul ei ritm şi mod de a fi; aşa că o urcă cu ea până în vârful turnului, beau împreună un pahar de ”guarapo”, sucul dulce obţinut din stoarcerea trestiei de zahăr, în fine, vorbeşte cu ea ca şi cu o veche prietenă. Şi eu ascult distrat. O altă voce mă atrage, mă fascinează, mă cucereşte: vocea văii. Azi Los Ingenios este doar un muzeu în aer liber, şi totuşi… câte poveşti are de spus! Vorbeşte despre trecut, despre o lume care azi nu mai există. Lumea din „Pe aripile vântului”, unde pământul e izvor de supravieţuire şi bogăţie, o lume populată de latifundiari şi sclavi de culoare, mână de lucru ieftină pentru imensele plantaţii de bumbac şi trestie de zahăr. Conservatoarele state din Sud nu sunt departe şi fantasma capricioasei Scarlett şi a corpolentei Mammy, guvernanta ei de culoare, plutesc imateriale peste capetele turiştilor distraţi de la Manaca Iznaga. Istoria a emis o sentinţă fără drept de apel pentru acea lume şi acele valori pe care ea le reprezenta. Statele din Nord, democratice şi industriale, au învins în Războiul de Secesiune şi de atunci democraţia şi industrializarea s-au impus ca modele învingătoare. Tenuta-Manaca-Iznaga-vista-dalla--torre-a-sette-pianiAşa că, biata Scarlett a ajuns împreună cu toată lumea ei pe lista neagră a răilor, conservatorilor, sclavagiştilor. Observ de la înălţimea turnului cu şapte etaje câmpiile dimprejur şi mă întreb cum ar arăta astăzi lumea dacă războiul l-ar fi câştigat sudiştii. Ar fi fost într-adevăr lumea azi mai înapoiată, imorală, săracă şi retrogradă? Poate, ar fi fost pur şi simplu un alt fel de lume. Ar fi fost altfel scala valorilor noastre, altfel modul nostru de a gândi şi a vedea viaţa. Azi sclavia, cel puţin în formele în care era prezentă câteva secole în urmă, nu mai există. Nu mai sunt state coloniale, nici naţiuni bogate care invadează, cuceresc şi iau practic prizoniere state mai sărace luând pradă bunuri şi oameni. Dar câţi bărbaţi şi femei sunt azi în lume sclavi ai propriei cariere, ai mitului „realizării profesionale” pe care chiar statele industriale ne-au lăsat-o moştenire? Câte companii multinaţionale, câţi speculanţi, câte guverne nu urmează şi nu perpetuează această politică a exploatării? Sclavagismul există încă, doar că şi-a schimbat înfăţişarea. Acum ştie să se camufleze, să se facă chiar dezirabil pentru omul modern. Dacă într-o zi va fi abolit, asta nu se va datora vreunei revoluţii ori restauraţii, democraţii sau dictaturi. O schimbare adevărată va fi posibilă doar când se va schimba inima omului, dacă el va înţelege că bogăţia cea care reală vine nu din exploatarea celorlalţi, ci doar din împărtăşire, din sinceră şi onestă comuniune.
Claudio BONAFINI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.