Clopotele satului

0
268

O seară răcoroasă de primăvară din acest an. Stau în târnaţ, pe lada veche, pe care stă scris de părintele meu: Astăzi, joi, 27 aprilie 1950, s-a născut fiul meu Gheorghe. Adică eu. Acesta este certificatul natural de naştere. Cel oficial, când am fost declarat cetăţean al Deseştiului, poartă o dată mai târzie.
O seară singuratică, cu gânduri multe. Încă nu mi-a trecut lacrima fierbinte după moartea mamei. Şi n-o să-mi treacă până mă vor pune alături de dumneaei. Deodată, au început să bată clopotele bisericii. Faptul că am trăit o mare parte din viaţă în preajma sfântului lăcaş m-a făcut să deprind lecţia tăcută a credinţei. De la uimire, la metafizica suferinţei. Întotdeauna am tresărit la sunetul clopotelor. Din copilărie am început să mă împroprietăresc cu dangătul lor. Adică, spuneam când mergeam pe sate, că sunetul clopotelor din Deseşti este cel mai frumos.
Pentru mine, clopotele satului cântau. Mama mi-a luminat această expresie: cât de mândru cântă clopotele la noi. Timp de aproape şapte decenii le-am învăţat frumoasa cântare. Când m-am născut, prima muzică venită din cer a fost cea a clopotelor. Cu vremea, am fost cuprins de o curiozitate firească: să văd cu ochii mei cum arată clopotele bisericii. Cel care mi-a îndeplinit dorinţa a fost Petrea de sub Biserică, vecinul care ne preţuia mult, aşa încât eu şi sora mea Maria i-am zis tata Petrea, iar soţiei lui, mama Pălăguţă. Cu asta m-am mândrit toată viaţa. Într-o seară de vară, după vecernie, am îndrăznit să-i spun ce mă frământă. Cu bunăvoinţa lui fără margini, m-a urcat în turn să privesc clopotele.
Descopeream o altă lume. Ţin minte şi acum câtă emoţie m-a dominat. La maturitate, am tradus acea stare ca o ieşire a omului din sine. Dar şi o înaripare a cuvântului, cu nesfârşite vibraţii intime, în miracolul direct al privirii. De atunci, clopotele au rămas un teritoriu asumat. La moartea clopotarului, m-am învoit de la liceu, am purtat doliu la uniformă şi i-am închinat o poezie, din care îmi amintesc o strofă: „Se leagănă singure funiile clopotelor,/ Şi turla bisericii se leagănă,/ Pasărea morţii suflă-n lumânări / Şi-n ochii clopotarului.”
Da, îmi aduc aminte, că prunc fiind, tata Petrea m-a lăsat să trag o dată de frânghia clopotelor. Atunci cred că am chemat un înger mai aproape. Cu vremea, am încercat să desluşesc rostul clopotelor în viaţa satului. Pe la noi nu am ştire să fi bătut clopotele la naştere, la botez, ori la nuntă, ci doar la moarte şi în primejdie. Dar şi la chemarea credincioşilor la biserică. Clopotele cheamă viii, plâng morţii şi împrăştie viforele şi trăsnetele. Ba mai bat şi când izbucnesc incendiile.
Îmi aduc aminte cât de cutremurat a fost satul când, într-o noapte, clopotul bisericii a bătut într-o dungă. Dădea de ştire că s-a aprins pădurea. În puterea nopţii, bărbaţii satului, cu furci şi topoare, au urcat la deal să stingă focul. Mi-am dat seama încă din pruncie că ele, clopotele, bat mai rar pentru veselie.
Am mai învăţat cum clopotele satului au devenit simbolul chemării divine, punerea în armonie cu cuvântul lui Dumnezeu. Clopotele bisericilor ne umplu timpul cu măsura liturgică. Bătaia clopotelor îl face pe om să iasă din tulburarea cotidiană şi să se apropie de lăcaşurile sfinte.
Profesoara Parasca Făt a scris în urmă cu câţiva ani despre povestea unui clopot din Deseşti, care ar fi îngropat undeva în hotarul satului, dar încă nimeni nu i-a dat de urmă. Deoarece şi clopotele bisericii din Deseşti au cunoscut primejdia topirii în vremea Primei Bătăi. Erau patru. Două nu au scăpat. Unul s-a prefăcut în legendă. Celălalt este martorul vechimii. Unul mai nou, din vremuri mai apropiate.
Clopotele Deseştiului au povestea lor. Pentru mine sunt însemnate cu viaţă şi moarte. Însoţesc viaţa liturgică, dar ne petrecem cu ele apropiaţii la odihna veşnică. Bat şi pentru morţii de departe, acum rătăciţi prin lume. Dar şi pentru cei care au lăsat urme spirituale în viaţa satului. Mama, care l-a preţuit pe scriitorul Laurenţiu Ulici, a plătit la moartea lui să se tragă clopotele în Deseşti de joi până duminică.
Profesoara Parasca Făt evoca, recent, figura altui clopotar, care, înainte de săvârşirea din viaţă, a avut următorul vis: „Am văzut în vis patru îngeri negri, cu patru prapori negri, coborând din cer la noi, în faţa casei. Au coborât repede, au stat puţin legănând praporii, şi s-au urcat la cer la fel de repede.
Ce să fie, oare?” L-am recunoscut pe Aurel Făt, clopotarul, care, cu isteţimea lui, a ţinut multă vreme satul pe umeri. A murit într-o dimineaţă, la ora opt fără cinci minute, la aceeaşi oră cu mama mea. Dar în ani diferiţi.
Turlele bisericilor maramureşene ascund multe mistere. Cel mai evident este sunetul clopotelor. Acum, de Înviere, clopotele satului Deseşti măsoară cu dangătul lor cea mai frumoasă faptă a Luminii.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ