Feţe ale zeiţei Clio • ARMONII ŞI DIZARMONII – ÎN „SIMFONIA TRANSILVANĂ” ROMÂNO-MAGHIARĂ

0
337

Am văzut şi auzit zilele trecute la TVR Cluj, în emisiunea maghiară, un cor de peste 80 de tinere şi vîrst­nice femei îmbrăcate în costume splendide naţionale, interpretînd, între alte piese, şi o melodioasă prelucrare folclorică românească „Pe ceruri cu flori frumoase”, de compozitorul român Sigismund Toduţă, fost profesor de „armonie” la Conservatorul clujean (1949-1955).

1. Armonii de viaţă paşnică

Iată o înţelegere înţeleaptă în alcătuirea unui repertoriu în care a fost inclusă şi această piesă toduţiană, care a pulsat parfum de armonie în repertoriul corului de femei, aplaudat frenetic de un numeros public auditor.
Oare de ce n-ar fi normal ca între românii şi maghiarii din Ardeal, între liderii lor să existe perene astfel de „repertorii”, cu armonii de viaţă paşnică?! De ce, se întreabă mulţi români şi maghiari trăitori în comunităţi ardelene, trebuie, din cînd în cînd, reaprinsă vrajba, intoleranţa, spulberată fărîma de armonie reciprocă? Cui foloseşte?
Nu s-a uitat faptul că, în urmă cu cîţiva ani, episcopul, politicianul, europarlamentarul, „eroul” revoluţiei László Tőkés, în preajma marcării Zilei Naţionale a României – 1 Decembrie, a declarat că această sărbătoare, a Unirii din 1918, este o „ZI DE DOLIU” pentru maghiarimea din Transilvania! Nu au fost puţini liderii maghiari – din UDMR, Partidul Popular, Partidul Civic, din Mişcarea Tinerilor „64 de comitate”, „Partidul Jobbik”, „Noua Gardă Maghiară” (menţionăm în context că numai László Tőkés are sponsorizate 7 asociaţii: Curaj Civic, Identitas, Pro Partium, Reconstructio, 16 Patak (lacuri), „Miko Imre”) – care confirmă acelaşi resentiment al „zilei de doliu”.
Mişcările şi acţiunile neo­iredentiste maghiare nu sînt de ieri, de azi. Au o „străveche” istorie, accentuată mai cu seamă după Tratatul de la Trianon din 1920, cînd Transilvania a fost recunoscută ca parte a regatului român. Imediat după 1989, după tragicele confruntări sîngeroase de la Tîrgu-Mureş, „autonomiştii” maghiari au reaprins rugul dizarmoniilor din corul „convieţuirii civilizate româno-maghiare”, au fluturat cu frenezie steaguri şi sloganuri naţionale şi au reaprins cu ură focurile revizioniste. În octombrie 1991 s-a publicat în SUA o declaraţie de „independenţă a REPUBLICII TRANSILVANIA” cu capitala la Cluj-Napoca şi „decupajul viitorului nou stat” din harta României. De peste 20 de ani se face mult zgomot în jurul AUTONOMIEI ŢINUTULUI SECUIESC. În Monitorul Oficial al României a fost publicat la sfîrşit de ianuarie 2017, un proiect de lege al „Ţinutului”, iniţiat de 9 cetăţeni din Harghita. S-a propus ca 10 martie să fie şi Ziua Libertăţii Secuilor. Mişcarea Tinerilor „64 de Comitate”, inflamatoare a sentimentelor naţionaliste, chema maghiarimea din ţinut de 1 Decembrie – Ziua Naţională a Românilor să le arate românilor COTROPITORI că ÎNCĂ EXISTĂ REZISTENŢA maghiaro-secuiască”.

2. Ce a pierdut Ungaria în 1918?

sigiliuÎntr-un argumentat studiu – „MAREA UNIRE şi Sărbătoarea Naţională”, publicat în volumul Transilvania – starea noastră de veghe (Editura Şcoala Ardeleană, 2016), prof. univ. acad. Ioan-Aurel Pop, de la Cluj-Napoca, aprecia că „se insinuează cîteodată că ZIUA NAŢIONALĂ actuală a României i-ar jigni (n.n., vezi declaraţiile Tőkés et Comp.) pe conlocuitorii maghiari, care – după ce nu au fost consultaţi la 1918 – se simt frustraţi şi jigniţi de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de atunci”.
Dar Ungaria a „pierdut” în 1918-1920 şi Croaţia, Slovacia, Voivodina etc., teritorii fără majoritate ungară.
După cum există o MĂSURĂ ÎN LUCRURI, NICI MAREA SĂRBĂTOARE NAŢIONALĂ A MAGHIARILOR DE PRETUTINDENI, de la 15 Martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 1848) la Bratislava, Dieta revoluţionară a decis (fără consultarea românilor şi împotriva voinţei lor) anexarea Transilvaniei la Ungaria. Cu alte cuvinte, AMBELE ZILE de sărbătoare au efect de bumerang pentru fiecare dintre cele DOUĂ POPOARE, dacă este să luăm în calcul numai SEMNIFICAŢIILE ISTORICE. Aşa se întîmplă cam peste tot între VECINI.
Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii şi secuii erau atunci cam 24 la sută din populaţia Transilvaniei), pe cînd cele decise de români la 1 Decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii erau două treimi din populaţia provinciei). Iar HOTĂRÎREA ROMÂNILOR a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rînduri prin tratate internaţionale.
Unde este nedreptatea? Fireşte, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filozofii (p. 86-89).
Oare nu este normal, tolerant „să ne IUBIM pe noi şi să nu-i URÎM pe alţii, ba chiar să-i respectăm, cinstim şi iubim, fiindcă sînt OAMENI CA ŞI NOI, cu DORINŢE ŞI VISĂRI” (p. 296).
Acesta ar fi şi motivul pentru care, atît pentru UNGURI – 1 Decembrie, sărbătoarea Naţională a Românilor, cît şi pentru ROMÂNI – 15 Martie, sărbătoarea Naţională a Ungurilor, să nu mai fie zile de doliu!

3. Cursul istoriei „nu poate fi dat înapoi”

Cum a intrat în tradiţie, sărbătoarea naţională a maghiarilor a fost prilej de evocare a trecutului lor istoric, a valorilor făurite şi a păstrării identităţii (limbă, port, obiceiuri etno-folclorice, educaţie, natalitate etc.) şi în Maramureş – la Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Coltău, Dămăcuşeni etc., în care convieţuiesc cu ceilalţi peste 400.000 de cetăţeni cei circa 33.000 de maghiari. Cu rare excepţii, cum a fost „Noul strigăt pentru ungurimea din Baia Mare” din vara lui 2012, în Maramureş sînt evident perene semnele unei civilizaţii a bunei lor convieţuiri cu români, cu ucraineni, germani etc., iar ziua de 15 martie se constituie într-una nu „de doliu”, ci a respectului reciproc, potrivit înscrisului de pe sigiliul din secolul XIV al Băii Mari: „Dragostea dintre cetăţeni este suprema tărie a oraşului” („Mutuus Amor Civium Optium Est Civitatis Firmamentum”).
Într-o lume plutitoare spre ţărmuri numai de Dumnezeu ştiute, oare nu e mai bine să promovăm toleranţa, armonia între români şi maghiari? Spre învăţătură „păturii superioare” – gen Tőkés et Comp. –, învrăjbitoare poate fi şi „lecţia” filozofului şi scriitorului maghiar Fényes Samu (1863-1937): „Etniile nu se urăsc unele pe altele decît atunci cînd pătura superioară abdică de la înalta ei menire de propovăduire a înfrăţirii… între diferite neamuri. Cursul istoriei universale nu poate fi dat înapoi”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ