Dharamshala pe calea păcii şi compasiunii

0
361
Templu Norbulingka

(urmare din NR. 8239)
Norbulingka. Situat la circa 20 de kilometri de Dharamshala, Norbulingka e un complex interesant, construit după modelul celui omonim din Tibet şi cuprinde un institut care păstrează şi învaţă noile generaţii arta şi artizanatul tibetan, un templu somptuos, un mic parc idilic, o casă de oaspeţi şi un restaurant în aer liber. Lucrul cel mai surprinzător pentru cineva care ajunge aici din apropiata Dharamshala e vegetaţia. Situat în vale, Norbulingka se bucură de o climă diversă, mult mai blândă faţă de clima de munte din Dharamshala. Căldura şi ploaia (concentrată în perioada estivală a musonilor) au favorizat creşterea unei vegetaţii luxuriante, cu bananieri, salcâmi, bambuşi enormi ale căror trunchiuri ating diametre impresionante. Nici fauna nu e mai prejos; prin vârfurile salcâmilor am văzut zburând păsări cu un penaj de un verde intens, o adevărată bucurie pentru ochi! În interiorul unui alt templu, câţiva călugări lucrează la construirea din nisip a unei mandale; în puţine cuvinte, mandala este o reprezentare geometrică pli­nă de semnificaţii simbolice, prezentă peste tot în lumea budistă. Mandala de nisip are nu doar simboluri minuţios elaborate dar e ea însăşi un simbol al vieţii fiecărui om. Se realizează printr-o muncă ce timp şi răbdare. Pulberile de nisip colorat se dispun pe suprafaţa mandalei printr-o pâlnie iar precizia şi minuţiozitatea formelor cere mare atenţie din partea artizanilor. Odată folosită în rugăciune, ea este imediat distrusă. Pulberile de nisip, după ce au dat viaţă unei opere de artă de o rară frumuseţe, se întorc la stadiul de pulbere, aşa cum omul însuşi, ţărână peste care Dumnezeu a dat suflare de viaţă se întoarce în ţărână după ce-şi va fi ”desenat” pe pământ propria traiectorie a vieţii. Observând desfăşurarea ordonată a diverselor activităţi la care participau călugării, am înţeles încă o dată cât era de departe adevărul de ideea că lumea budistă ar fi un fel de rarefiată Nirvana iar călugărul o eterată prezenţă care levitează, învăluit în fum de tămâie, într-o stare de contemplaţie mistică. Realitatea budistă e mult diferită de ceea ne noi occidentalii ne imaginăm despre ea. Călugării în haine portocalii mănâncă, beau, se uită la televizor, studiază; cei mai tineri se joacă între ei ca toţi copiii de vârsta lor. Fac lucruri normale pentru viaţa oricărui om de rând. Învaţă însă din copilărie să le însoţească cu rugăciune, meditaţie, cu invocarea în toate a prezenţei lui Dumnezeu. O viaţă simplă clădită pe două coloane solide: echi­librul şi armonia.

Panoramă de la Triund - Himalaya
Panoramă de la Triund – Himalaya

Din călătoria aceasta mi-au rămas în inimă ultimele înălţimi ale lanţului himalayan pe care le-am contemplat de la Triund, le-am admirat cu nesaţ întrebându-le în taină ce au de ascuns după miraculoasa lor cortină înzăpezită? Da ştiu, dincolo este Tibetul, sunt îndepărtatele regiuni indiene Ladakh şi Zanzskar, sunt popoarele ce locuiesc în munţi. Dar nu este acesta răspunsul pe care-l caut şi continui să le întreb, hotărât să obţin până la urmă adevăratul răspuns. Ele, piscurile înfipte în cer, ştiu răspunsul, trebuie să-l ştie! Există altceva, acolo sus? Un Om, îmi răspund ele, a venit printre voi, mulţi ani în urmă ca să vă dea vestea că o altă Împărăţie există cu adevărat. Împărăţia lui Dumnezeu. Piscurile din faţa mea ne spun povestea adevărată a unei alte lumi, încă ascunsă privirilor noastre şi totuşi reală, istoria adevărată a unei alte Împărăţii. O stranie, puternică şi indefinibilă nostalgie capătă întâietate în inima mea în faţa oricărei alte emoţii. Nostalgia după o lume pierdută, uitată, îndepărtată, şi totuşi o lume cuprinsă în fiinţa noastră intimă şi percepută acolo ca singura lume ce ne poate face fericiţi, ca unica noastră adevărată casă. Nostalgia după cer. După o altfel de viaţă, guvernată de altfel de legi. Nostalgia după Dumnezeu. Ceea ce îmi este ascuns rămâne încă ascuns, vârfurile falnice dispar cine ştie unde şi omul redevine mic, foarte mic, acoperit de norii vieţii cotidiene. Griji, probleme, boli… şi nostalgia unei lumi pierdute.

Călugări fac mandala sacră
Călugări fac mandala sacră

Pe Lo Ci l-am întâlnit la micul dejun pe o terasă ce deschidea o privelişte minunată, deasupra oraşului Dharamshala. Înalt, longilin, cu ochii şi părul de un negru intens, Lo Ci ne-a povestit cu inima deschisă, în engleza lui scolastică dar uşor inteligibilă, aventuroasa sa fugă din Tibet, la vârsta de optsprezece ani (şi judecând după aspectul său tineresc nu părea să aibă mult mai mulţi), împreună cu un prieten; în fuga lor au fost călăuziţi de un ghid nepalez care, contra unei sume de bani, i-a condus pe cei doi prin munţii Tibetului până în India. O parte din numeroasa lui familie (cinci fraţi şi trei surori) l-a urmat în anii următori şi s-a stabilit în India, o altă parte a familiei sale a rămas dincolo de graniţă. Lo Ci îşi spune povestea cu o aparentă detaşare, ca şi cum s-ar fi ruşinat de emoţiile care fără îndoială că l-au încercat în timp ce ni se destăinuia. E cordial, ne vorbeşte cu vădită plăcere şi totuşi îşi stăpâneşte bine emoţiile. Într-o societate ca a noastră care îşi strigă la colţul străzii sentimentele, emoţiile, îşi pune pe tarabă gălăgios viaţa privată, intimitatea, Lo Ci ar găsi cu greu pe cineva dispus să-l asculte. După ce a locuit timp de mai mulţi ani într-o mănăstire budistă, Lo Ci a părăsit-o pentru a se dedica studiului; ar dori ca într-o zi să devină profesor şi să predea limba tibetană noilor generaţii. Tibetanii constrânşi să-şi părăsească propria ţară, se străduiesc să-şi păstreze obiceiurile, tradiţiile, arta, costumele, limba proprie. Iar educaţia din şcoli e mijlocul prin care tibetanii de azi pot să-şi menţină şi să dea mai departe valori altfel destinate pieirii. La intrarea într-o şcoală vedem inscripţia: ”Acum învăţăm ca apoi să putem sluji”. Să mergi la şcoală, să înveţi, să studiezi, nu pentru ca într-o zi să devii „cineva”, nu pentru ca să faci carieră la nevoie înlăturând fără scrupule pe oricine îţi stă în cale, ci să înveţi pentru a avea ce dărui altora, să-ţi umpli mintea şi sufletul cu daruri de valoare ca mai apoi să poţi îmbogăţi cu ele vieţile celorlalţi. Poate chiar aici, în această concepţie profund creştină despre viaţă, atât de departe şi de neînţeles pentru evoluata societate contemporană, stă secretul acestor femei şi bărbaţi care, în loc să FACĂ pace, TRĂIESC în pace. Aşa doreşte să trăiască şi Lo Chi, cu toate că viaţa l-a încercat greu, asta ne dorim poate în adâncul sufletului cu toţii, chiar dacă suntem conştienţi sau nu. Frumuseţea şi diversitatea lumii este un dar de care să ne bucurăm şi nu pricină de conflict pentru posesiune, pentru putere, pentru… nimic. Ce am de învăţat din ce văd, cum pot creşte în dragoste împreună cu ceilalţi? Iată o întrebare ziditoare pentru orice călător, pentru orice călătorie.
Claudio BONAFINI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.