Ce scrie pe etichetă

0
449

Competiţia în economia capitalistă de piaţă este denaturată, iar încercările de a o reglementa (Comisia Europeană a emis 400 de norme în acest domeniu!) nu au succes, ceea ce observăm şi noi, consumatorii din România, şi ne manifestăm nemulţumirea prin reclamaţii la instituţiile de stat abilitate. De regulă, după un asemenea incident, rămînem cu sentimentul că piaţa liberă îi avantajează pe producători.
Uniunea Europeană reglementează domeniul concurenţei între firmele producătoare din anul 1957, iar noi, din 2007, însă rezultatele sînt modeste, sau cel puţin aşa le percep consumatorii. Legile sînt permisive, relaxate, statul nu îşi mai arogă rolul de controlor, ci a ieşit din ecuaţie şi doar supraveghează, astfel că piaţa este invadată de produse de slabă calitate şi foarte ieftine. Producătorii încearcă să-şi crească cota de piaţă, ceea ce duce la schimbarea profilului, consumatorul preferă să cumpere patru perechi de pantofi din înlocuitori, decît o pereche din piele. Piaţa s-a divizat net,  cei săraci achiziţionează produse care imită calitatea, mergînd pînă la falsificarea originalului prin substituenţi.
Ideal ar fi ca statul să aibă o politică a concurenţei coerentă şi eficientă, astfel ca principiul de bază să fie asigurarea loialităţii în economia de piaţă. Nu putem însă vorbi de corectitudine de vreme ce etichetele sînt mincinoase. Un costum de numai 280 de lei nu poate conţine lînă 65%, cum scrie pe etichetă, şi 35%  poliester! Vînzătorul nu ştie adevărul: probabil e invers, în cel mai bun caz, judecînd după  luciul şi duritatea stofei… Aceeaşi lipsă de siguranţă că produsul deţine caracteristicile scrise pe etichetă apare la toate produsele. În lupta pentru a rezista pe piaţă, firmele îi păcălesc pe cumpărători în fel şi chip. astfel că o firmă loială nu va rezista pe piaţă, va fi obligată şi ea să aplice „şmecherii”.
Statul democrat a liberalizat piaţa şi agenţii economici concurează pe domenii. Nu este interzisă nici o reţetă, în parizer poate să intre carne de pasăre tocată cu tot cu oase, iar pe etichetă să nu apară acest „amănunt”. Consumatorii nepreveniţi vor asigura cotă de piaţă, dar se ajunge ca toate firmele dintr-un domeniu să practice metodele de scădere a calităţii, profitînd de îngăduinţa autorităţilor.
Statul nu este interesat de preţ şi nici de calitatea produselor, ci are în atribuţia sa curentă doar asigurarea unei concurenţe loiale pe piaţă, pe care o îndeplineşte în mare şi la modul general. Nu este loial ce se întîmplă, de vreme ce cumpărătorii achiziţionează produse în care nu ştiu ce se găseşte cu adevărat (lînă ori poliester, carne de pasărea ori oase tocate fin). UE le permite întreprinderilor să-i înşele pe consumatori prin metoda etichetei sumare. Această îngăduinţă este posibilă ca efect al „intereselor” pe care statul le are în concubinajul bugetar cu agenţii economici. Guvernul se coalizează adesea cu industriaşii contra consumatorilor, al căror dezavantaj este că sînt prea mulţi şi nu au o voce. În Occident, au apărut asociaţii de protecţie a consumatorilor, forţe civice care echilibrează balanţa, măcar în parte.
Cazul vinului din zahăr este edificator. Opinia publică a cerut interzicerea utilizării zahărului în procesul de vinificaţie, sau măcar semnalarea acestui fapt pe etichetă, însă puternica industrie a alcoolului a doborît toate piedicile, astfel că resturile de struguri după stors sînt fermentate cu apă şi zahăr şi transformate în vin de masă. Industria alimentară şi a băuturilor este cea mai expusă denaturărilor şi concurenţei neloiale, iar statul îi apără pe fabricanţi în defavoarea consumatorilor.  Crezi că ai cumpărat un produs, dar în realitate în ambalaj e altceva (boştină, apă şi zahăr rafinat). Consumatorul cade de fraier, el suportă abuzul, falsificarea, excesele pieţei şi concurenţa neloială.
Statul le pretinde întreprinderilor să producă eficient, adică ieftin şi de calitate, ceea ce este un nonsens logic, însă acest principiu de politică economică este acceptat pe plan european fără nuanţe! Economia de piaţă ne promitea preţuri mai mici, ceea ce constatăm că nu este adevărat, căci preţurile cresc mereu: în urmă cu zece ani, merele costau 1 leu, azi costă 3 lei!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ