Mitul performanţei şcolare

0
165

Într-o manieră rezonabilă, fără exagerări, este momentul să vorbim şi despre lucrurile relativ bune care se pot petrece în şcoală. Pe an ce trece, creşte numărul absolvenţilor de gimnaziu şi liceu cu note mari şi nota maximă obţinută, pe linie, la toate obiectele, cu ocazia evaluării naţionale şi a bacalaureatului.

Notele mari, în aparenţă, ne îndeamnă să fim optimişti, să gîndim pozitiv, semn că şcoala este hotărîtă să urmeze drumul bun al calităţii şi performanţei. De pe urma tinerilor dotaţi şi capabili, să facă faţă tuturor cerinţelor impuse de actualul sistem, am putea crede că în viitor societatea şi ţara vor avea de cîştigat. Condiţia este ca ei să rămînă în ţară, nu să plece în străinătate. Deşi interesul elevilor pentru învăţătură trebuie apreciat, promovat şi stimulat, faţă de modul cum se construieşte acest gen de performanţă, cotată cu note exagerat de mari, am îndoieli şi rezerve. La ora actuală, un elev, fie şi supradotat la o evaluare, curentă sau examen, făcute principial şi exigent, practic, nu poate face faţă cerinţelor impuse de volumul imens al cunoştinţelor prevăzute de programele şi manualele şcolare. Este imposibil ca elevul să performeze, la toate obiectele, mai ales că ele sînt diferite şi învăţămîntul românesc nu se bazează pe interdisciplinaritate. Şi totuşi, cîtă vreme în spatele notelor mari stau interese, bazate pe criterii impuse de formele superioare ale sistemului, o astfel de performanţă este posibilă. În cazul absolvenţilor de gimnaziu, deşi media generală are o pondere redusă, poate hotărî sau nu admiterea unui elev la liceul preferat. În situaţia absolvenţilor de liceu, media notelor de la bac este vitală pentru admiterea la facultăţile care nu organizează concurs. Din motivele menţionate, în şcolile cotate ca bune, obsesia notelor mari, în rîndul elevilor şi părinţilor, a devenit o boală cronică. Presiunile făcute asupra cadrelor didactice nu pot fi stopate, negocierile continuă, iar compromisurile au scăpat de sub control. La sfîrşit de an şcolar, clase întregi de elevi încheie anul şcolar cu media generală situată între 9.50 şi 10. Un belşug de cunoştinţe de neimaginat, nici măcar în urmă cu zece ani. În ultimii ani, ponderea notelor mari, este şi rezultatul unor măsuri artificiale de conjunctură, luate de MEC cu ocazia examenelor. De fiecare dată urmăresc cu atenţie rezultatele elevilor şi constat că notele mari sînt reglate de procentul de promovabilitate şi gradul dificultăţii subiectelor. Altfel spus, promovabilitatea scăzută atrage după sine un număr mic de note mari şi invers. Fenomenul are o mică istorie, simplu de explicat. În urmă cu cîţiva ani, promovabilitatea situată sub 50%, la capacitate şi bac, a provocat în rîndul elevilor, părinţilor, presei şi opiniei publice o isterie naţională. Toţi au sărit la gîtul MEC, pe motiv că subiectele au avut un grad prea ridicat de dificultate. Ca să elimine posibila prezenţă a răzvrătiţilor, în ultimii trei ani, MEC a apelat la şmecheria formulării subiectelor uşoare. Cerinţele reduse şi accesibile, ale acestora au rezolvat din pix problema procentului de promovabilitate dar şi a notelor exagerat de mari obţinute de mulţi elevi. Ca şi în cazul olimpicilor, performanţa discutabilă a elevilor de nota 10, pe linie, la examene va fi speculată şi pe seama ei mulţi vor avea de cîştigat. Profesorii care i-au pregătit, mai puţin meditatorii, se vor alege cu gradaţii de merit iar prin gura directorilor, la început şi sfîrşit de an şcolar, numele performerilor va face ocolul şcolii. Fără nici o contribuţie, în rapoarte, inspectorii generali nu vor pierde ocazia să precizeze căt de performant este învăţămîntul din judeţul pe care îl păstoresc. Pînă şi autorităţile judeţene îşi asumă succesul şi oferă elevilor premii nefireşti din bani publici. Munca celor merituoşi nu trebuie neglijată, dar după părerea mea, avem de a face cu o performanţă de conjunctură creată prin metode de evaluare care nu schimbă cu nimic fondul problemelor din sistem. Ca atare, fără vorbe mari, performanţa trebuie privită şi apreciată cu prudenţă. Spun doar atît că în multe ţări europene, care cu adevărat au învăţămînt performant, profesorii nu au cataloage, nu se dau zilnic note şi nu sînt examene. Ce şi cum fac ei ar trebui să ştie dacă sînt capabili, mahării şcolii româneşti, plătind inclusiv cu preţul funcţiei mult rîvnite.

Prof. Vasile ILUŢ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ