Istorie • A cui e Cuhea? O cuvenită limpezire istorică

0
328

Cu siguranţă că cea mai de invidiat aşezare a Maramureşului Voievodal, din perspectiva faimei sale istorice, este chiar reşedinţa Bogdănăştilor: Cuhea. Limpezirea moştenirii istorice a acestei localităţi i-o datorăm lui Radu Popa care în cartea sa „Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea” arăta: „Partea lui Bogdan poartă în 1353 numele de «pământuri sau moşii», iar în 1365 «moşia numită Cuhea cu alte sate… ţinând de acea moşie Cuhea.»”1
Făcând lumină în această teză controversată, a moştenirii între urmaşii celor doi fraţi, Ioan de Rozavlea şi Bogdan de Cuhea, invocând eventual şi o presupusă „întărire” de proprietate avută de tatăl acestora – Dan, care ar fi rezidat în Dăneşti (azi, sat dispărut, probabil zona Danova dintre localităţile Leordina şi Ruscova – n.a. I.G.), marele istoric mai nota: „Faptul că jumătatea fiilor lui Iuga este numită în 1353 moşia Cuhea, fără a cuprinde satul cu acest nume, dovedeşte că centrul mai vechi al familiei se afla la Cuhea…de altfel aici au fost descoperite atât reşedinţa fortificată cât şi biserica de piatră a familiei”.2
După genialul eveniment istoric al întemeierii statului medieval Moldova, Bogdan a fost deposedat de averile lui din Maramureş, acestea fiindu-le atribuite urmaşilor lui Dragoş: „Pentru satele lui Bogdan, ajunse la 1365 în stăpânirea Drăgoşeştilor, în afara hotărniciei sugestive din 1373, nu mai putem consemna evenimente noi până după 1403 când, în urma confiscării, s-au creat condiţiile afirmării şi recunoaşterii drepturilor cneziale săteşti.”3
După aceste episoade ale partajelor, confiscărilor şi reîmproprietăririlor succesive, istoriografia problemei a înregistrat derapaje semnificative aşa încât, în perioada interbelică, despre Cuhea „se ştia” că este „satul lui Dragoş”. În acest sens aş invoca articolul care poartă chiar acest titlu, publicat de către „Graiul Maramureşului”, din 16 ianuarie 1936, sub semnătura lui Petre I. Bologa. Respectivul document de presă, relata conferinţa ţinută la radio, în ziua de 3 ianuarie 1936, de către Gheorghe N. Ionescu, fost inspector la Fundaţiile Culturale Regale, care descria campania din vara anului 1935, desfăşurată în Cuhea „cu gândul de a introduce şi pune în practică mentalitatea că atitudinea activităţii ţăranului să fie pe primul plan”. 4
Reprezentantul regal şi-a intitulat conferinţa (tot!) „Cuhea – satul lui Dragoş” şi sublinia că din echipă au făcut parte nouă membri: un agronom, un student, un reprezentant cultural, un expert în arta culinară şi asistenţă socială ş.a.
Impactul dintre echipa de la Bucureşti şi cuheni a fost unul uluitor, pentru ambele tabere. Între altele, bucureştenii aveau să afle că: „Maramureşul – pe lângă starea miseră în care se află –  poartă pe umeri un trecut cu care ne putem mândri: sate în cari au trăit voievozi şi în cari s-au petrecut importante evenimente istorice… Cu bogate tradiţii şi multe titluri ori diplome nemeşeşti, la cuheni – ca şi la ceilalţi maramureşeni – mai dăinuieşte încă amintirea din vremurile când nemeşul îşi tăia mâneca lecrecului ori a gubei, dacă de ea s-a atins un porţieş. Şi în cântece mai dăinuieşte amintirea stărilor de pe atunci, căci se mai aud versuri ca acestea:
Pe cărare şi pe drum,
Se cunoaşte omul bun;
Şi pe drum şi pe cărare
Se cunoaşte omul mare”.5
Intuind farmecul consemnărilor făcute de membrii acelei echipe să mai notez că şeful acesteia era un anume domn Florea Florescu, responsabil cultural, căruia i se datorează înfiinţarea căminului cultural: „În fosta reşedinţă voievodală de unde a plecat Dragoş pentru a întemeia Moldova (s.l.a. I.G.),  – echipa regală a înfiinţat – încă în primele săptămâni de activitate – căminul cultural <<Dragoş Vodă>>”.6
Făcând acest necesar recurs la memoria istorică şi la modul cum este ea „valorificată” de către urmaşi şi acceptând o oarecare doză de igienă istoriografică, propusă de către cercetătorii din domeniu, consider că am dreptul să întreb retoric: a cui este Cuhea? A Bogdăneştilor, a Drăgoşeştilor, a Cuhenilor care o locuiesc în continuare sau a celor plecaţi, a „străinaşilor” care se învrednicesc doar cu supranumele de cuhean sau „de-a Cuheanului”?
Note:
1. Popa, Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 145;
2. Ibidem, p. 145 – 148;
3. Ibidem;
4. Bologa, Petre I., Satul lui Dragoş, în  Graiul Maramureşului, an IV, nr. 125, Sighet, 16 ianuarie 1936, p. 3;
5. Ibidem;
6. Ibidem;
Ilie Gherheş

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ