Pagini de epopee

0
78

• 300 de ani de la victoria românilor din Borşa asupra tătarilor •

În tabăra tătărască din Moisei, prin dibăcia preotului Lupu Şandru din Borşa, a fost infiltrată o călăuză tocmită, pe nume Ioan Opriş care să îndrume oastea năvălitorilor pe o anume cale de trecere spre Moldova şi anume să străbată Borşa, dar să-şi aşeze tabăra pentru următoarea noapte sub muntele Ştiol, într-o trecătoare îngustă, rămasă pînă azi cu toponimul „Jghiabul tătarilor” .
Biserica mănăstirească de pe platoul Moiseiului, ctitorită de către Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Sava Brancovici, situată într-un loc ferit a scăpat de aprindere, dar au fost arse două biserici în Moisei şi la Borşa, biserica din josani. La biserica din Susani, se spune în tradiţie, salvarea a venit din partea unui numeros şi curajos grup de femei care au făcut gard viu împrejurul sfîntului lăcaş şi prin ţipete sfîşietoare i-au îndepărtat pe tătari de gîndul incendierii.
În relatarea faptelor petrecute la Borşa în 4 septembrie 1717, redau un extras dintr-un preţios manuscris ce se dorea să fie o monografie a localităţii, redactat la 29 iulie 1867, de către un ilustru popă-cărturar al Maramureşului, născut la 1821 pe meleaguri codrene, la Homorod-Alexă Anderco.
„…În anul 1717 au fost în parohia de Sus a Borşei paroh Lupu Şandru, din familie strămoşească nobiliară.”
Popa Lupu Şandru, adunînd tot satul la consultare, se adună mic şi mare, bărbat şi femeie, îngroziţi de faimele răspîndite în toate laturile de venirea tătarilor şi acuma ştiind că vor să treacă prin Borşa (borşenii au fost înştiinţaţi despre asta de către un tînăr din Budeşti care a alergat călare cu repeziciune spre Borşa, iar la intrare în localitate, calul istovit a căzut mort, tînărul alergînd pe jos spre popa Lupu. Cîtă asemănare cu Maratonul grecilor antici!), se consultă şi vorbesc despre mărimea pericolului, despre înlăturarea lui, despre mijloace, în ce formă le-ar putea toate acestea înlătura; unul zice una, altul alta şi cum pericolul e comun încep a se certa. Preotul le propune un mijloc semeţ dar nu imposibil; tătarii or trece prin Strîmtură, zice popa, desigur. Da să tăiem noi pădurea Strîmturei pe rîul Vişeuţ, cum se taie la capre, de amîndouă părţile şi cînd or trece prin Strîmtură să o prăvălim pe ei şi să-i omorîm pe toţi. Bine-i, aşa om face şi nici că se cugete în ce formă se va efeptui, planul acesta au fost plăcut după datina românilor vechi care zice: bine că e măreţ e doară şi bun!
Se aduna dară, cu tot omul, mic şi mare, bărbat, femeie, fată, cu prunci cu toţi, cu securi, furci de fer, arme cine de care are (aveau îndeajuns pentru că nu de multă vreme haiducii din zonă şi popa Lupu au luat parte în trupele de curuţi ale principelui Francisc Rakoczy al II-lea la revolta antiaustriacă!), cu tot cine ce poate duce, să grăbească la Strîmtură.
Aşa au facut pe cum s-a poruncit, toţi cu mic cu mare, cîte au putut duce au luat cu sine. Uită-te, se mută un sat acuma în vederea ochilor în Strîmtura Borşei, au un periclu comun ce însufleţeşte şi uneşte inimile şi de alt cuget, acum sunt toţi unul, frumos lucru.
Mai mulţi călare, s-au trimis înaintea tătarilor, ca să înştiinţeze pe cei din Strîmtură despre starea mulţimei, timpul venirei tătarilor, cu un cuvînt s-a poruncit lor ca să fie cu ochi şi cu urechi.
Strîmtura e un loc strîmt, între muntele Ştiol şi Gruiu stîng, un deal lung, înalt, cu pădurea bătrînă. De la Borşa e cam 2 mile depărtare. Drum pînă acolo a fost atuncea pe lung, prin Vişeu, cum l-au spălat apa, mai bun, mai rău, ici, colo printre păduri, pînă la rîul Cearcănul unde se începe capul Strîmturii şi un deal înalt, care deasupra are o aşezătură largă şi ea de 1.000 de stînjeni lungă; către miază-noapte cu pădure, către miazăzi e rîul Vi­şeu, jos, între dealuri strîns şi curge tot între dealuri, pîna la locul ce se numeşte Poposala, de acolo se începe şesul larg până la Borşa.
În Strîmtură sînt mii de mînuri în mişcare, gem molizii şi brazii de loviturile securilor pe ambii ţărmuri a rîului Vişeuţ. În capătul Strîmturii, în sus, la picioarele muntelui Herman, un loc strîmt de 10 stînjeni, între stanele Gruiului lung şi muntele Ştiol, se face o baricadă ca turnul de înaltă, din molizi de 20-30 stînjeni de înalţi, de veci bătrîni, pe acolo nu-i mai mult drumul, n-a trece pe acolo nimenea, numai cu zboru pasărea.
Între acestea, vine un sol în Strîmtura, că tătarii sunt în castre (tabere) din sus de satul Săliştea. Frica săliştenilor de tătari nu au fost lungă, au venit şi au trecut, puţin au aprins cu trecerea şi din sus de sat s-au pus în castre. Un tătar, mai mult din curiozitate, au intrat la un om în Sălişte, cu nume Sendariu, care avea femeie tare sfadnică, altcum frumoasă şi neavînd ce lua alta, tătaru a luat pe Sanda, economa sfadnică a casei. Supărat şi nici pre, zice bărbatul Sandei, bine, bine tătare, îi vede şi tu cu cine am trăit eu.
În castre se întîmplă, între acestea, lucruri serioase: în Gura Tătarului, cum se numeşte astăzi (1867), doi bărbaţi, unul Vlad, altul Iuga, stînd propiţi pe stîncă ca în timpurile acele periculoase, văd tătari doi şi după aceea mai mulţi tătari călări, se aruncă pe ei. Clipita e serioasă – doi români, mai mulţi tătari. Frica te face în moment înţelept. Zice Iuga: să fugim pînă la Iezer, unde caii tătarilor se vor îngloda şi i-om omorî. Consiliul e bun, se primeşte în clipită, că nu-i cînd mult a consulta. Haida, merg din sus de Iezer. Tătarii în scopcii cu caii, sar în iezer pînă în pîntecul calului. Sunteţi ai noştri, zice Vlad! Atunce subt o lovitură puternică a lancelor pleacă două suflete tătare în sînul lui Mohamed. Ceilalţi nu aşteptară lovituri ci plecară îndărăpt în puterea cailor.
În castre se face spaimă şi frică mare; plecă îndată către Borşa toată mulţimea tătarilor. Nu te teme Borşa, providenţa divină va fi cu tine!

Strîmtura Borşei

E una vale pe rîul Vişeuţului, de-a dreapta e înălţimea Gruiului Lung, de altă parte muntele Ştiol. E lunga cale de 25 minute călare pînă la Cheia, din gura fîntînii de la capătul Strîmturii. Aicea, de-a lungul e mormîntul tătarilor.
Cînd au sosit solii cu vestea că tătarii sunt la Sălişte în castre, protopopul Lupu Şandru iarăşi adună încă o dată pe toţi borşenii, să-i înveţe, să-i deştepte, să le spuie tot. Nu vă temeţi, nu vă înspăimîntaţi! Tot omul şi femeia să steie la locul său bărbăteşte şi să-şi împlinească datoria, să vedeţi şi altcum, tot atîta e – tot avem de murit odată cum zice romînul, încalte să murim ca bărbaţi bravi în luptă cu împlinirea datoriei ce o avem către dulcea noastră patrie.
Eu oi sta în vîrfu Gruiului Lung; voi, tot omul la molidul ori bradul lui tăiat de jumătate şi mai bine şi cînd eu oi da semn, tot omul şi femeia să prăvălească lemnu său.
Au ascultat toţi şi fără un cuvînt au primit. Bună şcoală e frica morţii! Au plecat toţi fără un cuvînt la locurile sale.

Valea Tisii subt Pietros

În timpurile acelea (1717) au fost în Borşa vătaf Ştefan Hereş şi din muntele Arscioara au luat de la Mihaly Cicio şi Pavel Hanţig pentru oarece exces de iei făcut, din oile lor. Ei, în mîna aceia, au mers pe Valea Tisii unde Ştefan Hereş au avut casa şi locuinţa. Mihai Cicio şi Pavel Hanţig intrînd la Ştefan Hereş seara, sfădindu-l, au început a se bate. Pruncul lui Ştefan Hereş, Petru, de spaimă s-au băgat în horn. Ceia amîndoi, omorîndu-l pe tatăl său au fugit. A doua zi Petru, copilul din horn, a ieşit şi a mers în sat în Borşa şi a spus omorul tatălui său.
Mihaly Cicio şi Pavel Hanţig s-au speriat şi înfricoşat, dar şi pentru temerea asprimii legilor s-au pribegit prin pădurile largi ale Borşei.
Înţelegînd dară şi ei că tătarii vin şi prin Strîmtura Borşei şi vreu a trece către patria lor, Mihaly şi Hanţig, parte să vadă tătarii, parte să se amestece cu ei şi aşa să se piardă în lumea mare şi largă, au mers şi s-au ascuns în stîncile deasupra, în gura rîului, să vadă sfîrşitul.

Faţa Strîmturei

Alerga un sol în puterea calului în Strîmtura, la popa Lupu şi spune că satul arde, biserica cea din mijloc e în foc pînă în vîrful curcii şi tot aprind, fură pe ce pun mîna, dară pe seară ( 3 sept 1717) vor fi desigur în faţa Strîmturei, în castre, ca mîni să treacă în Bucovina, în singurătate, în Imperiul turcesc. Treceţi, treceţi, da nu vă păziţi, buni tătari !!!
Aceea a fost noaptea borşenilor, poate oricine cugeta, dar cine o poate descrie. Nu a dormit nimenea, nici coconii. Speranţa şi disperarea îşi împrumută locul în inima bravilor, dară cine ar şi dormi în înspăimîntări ca acelea.
Începe a fi seară, soarele a apus în senin ca şi în ziua facerii dintîi. Cînd au apus, ceriul e albastru, semn că mîni a fi ziuă bună, frumoasă, da cine ştie cui?
Tătarii se aşază în castre în faţa Strîmturei, care e un loc înalt între rîul Vişeu şi Cercănelul. Mii de focuri lucesc şi strălucesc în noaptea frumoasă şi adîncă, senină. Cine a putut cugeta în liniştea nopţii că intră-n mormînt, că la cîte mii nu vor străluci mîni seară, da în veci, focurile aşa măreţe ca acum.
Noaptea trece între speranţe şi temeri şi în geamătul a 8.000 de sclavi creştini, cu forţa rupţi din braţele dragilor săi ca să fie depărtaţi în ţări străine şi să nu li se ierte mai mult iubita libertate.
De zori de zi tătarii duc o femeie în alb înveşmîntată, din tălpi pînă în creştet, în cortul hanului.
Dintre stîncile Cercănelului, Mihaly şi Hanţig priveau la toată mişcarea tătarilor şi cine ar fi ştiut atunci a dormi şi în zorii zorilor, cînd e aşa de dulce a dormi în braţele somnului.
Văzînd femeia în alb îmbrăcată ca o graţie, ca un geniu, ducînd-o la cortul hanului cu făclii, şopteşte Mihaly lui Hanţig: măi Pavele, eu puşc tocma într-acolo, tot atîta, să nu lăsăm creştina la păgîni, de ruşine. Tot atîta! De puşti tu şi eu puşc! Atunci a trăznit puşca lui Mihaly, ca trăznetul cerului de urla munţii. Umplu amîndoi puştile şi la hoznetul lor urla ecoul munţilor, suna şi răsuna.
În Strîmtura Borşei era gata toate a da lovitura cea disperată tătarilor.
E ziuă de tot, soarele e deasupra munţilor în toata pompa lui, nu-i nor nici să vezi. Tătarii trîmbiţă şi bat tobele, e de plecat iute, că atacu s-au început. Ce au ştiut ei ce se face în stîncile Cercănelului. Ei au cugetat atacul armatei Maramureşului. Staţi tătari bravi, nu fugiţi aşa iute în cursa gătită vouă.
Tot tătaru au voit întîiul. Merg, ba nu merg, mai bine zicînd fug. Fug pînă în Cheia. Cei din frunte acuma stau, cei dinapoi se îmbulzesc înainte. Încă puţin şi toţi sînt în vale. Nu-i rău, zice popa Lupu, acuma sunt ai noştri toţi!
Îl trec sudori de moarte pe popa Şandru Lupu, îl înfioară a dă semnul. Se uită încă o dată. Tătarii toţi au coborît de pe Faţa Strîmturi, sunt ai noştri toţi şi îşi face cruce. În numele Domnului strigă şi două păduri se prăvălesc crîşnind şi huind arbor de arbor. Una tăcere spăimântătoare şi adîncă pînă la moarte. După aceia ţipete, vaiete, suspinuri şi gemete mestecate cu rînchezatul cailor. Acela a fost momentul grozav, spăimîntător şi greţos. Se uită tot omul care întoctro, ce se va întampla de acuma.

Sclavii legaţi în piele de bou

Pentru că în mestecuşul din Faţa Strîmturii, cînd au plecat tătarii, sau mai bine zis au fugit, au uitat de sclavii legaţi. Se bucura oricare tătar să poată scăpa. Aşa e de comun în spaimă de moarte toate le uităm, nimică nu preţuim, numa să putem fugi înainte.
Vede Mihaly şi Hanţig că tătarii de spaimă, tot fug şi că au uitat de sclvii legaţi, au început a elibera, a tăia curelele legăturilor. În una, două pătrare, toţi sclavii creştini sunt liberi, unul pe altul deslegîndu-se.
Tătarii rămaşi vii au început a se grupa şi acuma se începe un omor înfiorător între borşeni, tătari şi scalvi eliberaţi, care de care voia a fi mai brav şi mai brav în uciderea tătarilor, cu puşti, cu securi, cu furci de fer. Bărbaţii ca şi femeile, aşa şi scalvi: creştini eliberaţi se întreceau în omor. Mii şi mii de tătari şi-au aflat mormîntul între ţărmurile Vişeuţului. Se zice că ziceau tătarii: îs şi eu român, îs şi eu creştin!
Mapa cadastrală făcută din 1786, supt înţeleptul împarat Iosif al II-lea documentează “in folio”; unde e Strîmtura e o cruce şi două săbii în cruciş, apoi 17.000 de tătari, între aceia şi fecioru frumos şi tînăr a hanului din Crimea. Mapa e în arhivul erarial din Sighetu Marmamureşului.
Şi cine ar crede că din puternicul Bactschsarai, din frumoasa capitală a Crimeii, patria vestită a tătarilor, de departe, de la răsărit or veni 17.000 de tătari (cifra reala 9.700 nn) care la Borşa, ca neînmormîntaţi, numa în mormînt de mol să-şi doarmă a morţii lung somn.
Aşa s-au şi întamplat, că după îmbulzeală, scăpaţi din omor înfiorător, oareşcîţiva s-au luat pe rîul Fântâna către muntele Ştiol şi acolo supt nişte stînci au noptat. Alţii în stînga baricadei din Cheie au fugit pe muntele Coasta Plaiului.
Preotul Lupu Şandru au mînat dupa ei ca să-i alunge mai tare.
Acuma au început a strînge cine ce au aflat printre miile nenumărate de arbori unul peste altul prăvăliţi şi căzuţi peste oameni şi cai pieriţi, amestecaţi. Cine, cît au putut duceau acasa şi că era seară, mîni or veni iară şi toată rămăşiţa or strînge bine.
De noapte, s-au ivit un viscol aşa înspaimîntător şi fulgera fulgerele unul după altul şi urlăiturile tunetelor erau să surpe pămăntul. Ploaia a început a mesteca tot ce era jos cu pămîntul şi a moli.
Asta a fost dară cu adevărat grandioasa şi pompoasa înmormîntare a tătarilor pe rîul Vişeuţului sau sub un nor puternic, unda lui alergînd turbată pe Vişeuţ, tot au molit, au astupat.
Pînă în ziua de astăzi (1867) nu au înmormîntat pe tătarii Crimeii cazuţi în Strîmtura Borşei nimeni.
Trei ani nu au băut apa din rîul Vişeuţului borşenii, de groază şi scîrbă mortăciunilor care le spăla Vişeuţul.
Astăzi, cu pietate şi uimire îşi aduc aminte borşenii, de brava şi grandioasa faptă a strămoşilor, strănepoţii lor.
Pruncii şi astăzi vorbesc iarna în nopţile pînă la urît de lungi, în şezători, cum prindeau cai rînchezători şi scăpaţi prin sămînături, care se vinde cu 6 florini cîte unul.
A doua zi aduc veste cei rămaşi în Strîmtură, că tătarii scăpaţi prin Ştiol s-au amestecat cu pămîntul prin unda norului rupt de astă noapte, cei din Vişeuţ sunt toţi de tot moliţi, nu se cunoaşte nimica, totul e asemenea cu pămîntul. Ar cugeta omul că aicea nu s-a întîmplat nimic de nu ar vedea omul trupinele groase de mirat de nou tăiate şi ambele coaste goale de arbori, de amîndouă părţile a rîului Vişeu.
Prinşii, aflîndu-se în dulcea libertate şi aprinşi de amoarea patriei, îndată au alergat acasă. Borşenii s-au dat la lucru şi femeile la secerat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimica. Premiul a fost acea convingere a inimilor că tot omul şi-au împlinit datoria sa către iubita sa patrie.
Au venit apoi, după crunta bătaie, oştile din jos, din Ţara Ungară şi tot ce au cuprins şi au luat de la tătari borşenii au luat de la dînşii, aşa că jele.
Împotriva acestor grosolane abuzuri, borşenii au făcut recurs către Guvernatorul Transilvaniei. Conducerea comitatului, respectiv Congregaţia Generala a nobililor. În şedinţa din 10 septembrie 1717 îşi însuşeşte meritele victoriei borşenilor iar în şedinţa din 21 septembrie 1717 hotărăşte confiscarea tuturor bunurilor şi animalelor strînse de borşeni din prăzile tătarilor. Mai mult Curtea Imperială de la Viena îl investeşte pe vicecomitele Vasile Stoica cu rangul de baron, aşa că a rămas multă vreme în gura borşenilor zicala: “noi i-am omorît pe tătari, şi ii l-o pus pă stoica gye baron!“
Măreţia glorioasei fapte de arme ale românilor din Borşa a rămas multă vreme vie in conştiinţa localnicilor şi a elitei politice. De pildă, în discursul rostit la 25 mai 1861 în Parlamentul de la Budapesta, deputatul maramureşan Gavril Mihaly, plecînd pentru asigurarea drepturilor naţionale se rostea: “…în numele nepoţilor acelora vorbesc, domnii mei, care pe vremea cînd coardele tătare de la 1717, în Ardeal jefuind si aprinzînd satele, au sărit şi i-au nimicit la Borşa, fără nici un ajutor militar şi nimicind cu desăvîrşire oastea tătărască, stătătoare din 15 mii (sic.), au mîntuit creştinii din mîna lor. Acestea sunt faptele clare şi dacă nu ocupă îndeajuns loc în analele de istorie, nu este decît de regretat.”
În anul 1867, la împlinirea a 150 de ani de la acest episod epopeic, autorităţile de la Sighet au iniţiativa ridicării unui monument la Borşa, lansînd un apel de contribuţii benevole dar fără succes.
Singura consemnare amplă, e drept romanţată, rămîn o schiţă monografică a Borşei redactată la 1867 de către preotul-protopop Alexa Anderco de Homorot.
Monumentul ridicat în timpurile noastre în Strîmtura Borşei, în apropiere de Complexul Turistic este departe de a marca pe măsură măreţia faptii de vitejie a borşenilor săvîrşită acum trei veacuri. S-ar cuveni un monument impozant similar cu cel de la Bogdan Vodă.

Emil DOMUŢA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ