Imobilizat la pat de aproape 40 de ani, Gheorghe Petreuş ne învaţă bucuria în suferinţă

1
7852

• “E multă lume, dar puţini oameni…”• 

“Să ne bucurăm, să iubim mai mult, să zâmbim mai des”

„Trăiesc o poveste frumoasă de viaţă. O poveste reală, trăită la maxim, cu multe bucurii şi necazuri, greutăţi şi încercări. În toată această poveste, am învăţat cât de multe bucurii îţi aduce o adevărată şi statornică credinţă în Dumnezeu. Mulţi din jurul meu, când mă văd, se uită cu multă curiozitate la mine. Uneori mă compătimesc, însă prea puţini ştiu că viaţa mea este frumoasă, iar sufletul meu este plin de pace şi linişte”. Aşa îşi începe relatarea Gheorghe Petreuş din Botiza. De 39 de ani este imobilizat la pat. Stă culcat doar pe spate, fără să se poată mişca, fără să se poată hrăni singur, să bea un pahar de apă. Are în permanenţă nevoie de ajutorul cuiva. Părinţii au murit de ceva vreme, fraţii s-au stabilit în diferite locuri din ţară, iar Gheorghe locuieşte singur în casa părintească. Nu e singur, îl are lângă el în permanenţă pe Dumnezeu. “Uneori te poţi simţi mai singur lângă cei din jur, căci lumea de azi nu mai ştie să se bucure de ce e în jur, de natură, de cer, de oamenii care le apar în cale”, afirmă Gheorghe Petreuş.
Cu zâmbetul mereu pe buze, cu chipul luminos, dar mai ales cu multă bucurie şi iubire, pe care o răspândeşte fiecărei persoane pe care o întâlneşte, Ghiţă reuşeşte să te cucerească imediat. Aşa a reuşit să-şi facă o mulţime de prieteni. Ei îl ajută pe Ghiţă atunci când are nevoie de ceva, prietenii îi ţin companie sau îl ajută să se deplaseze la biserică, la mănăstiri sau pur şi simplu îl plimbă cu căruciorul. Gheorghe Petreuş este mulţumit cu viaţa lui şi o spune răspicat: dacă Dumnezeu i-ar da şansa să se mai nască o dată, ar alege aceeaşi Cruce. Ştie că doar aşa L-a putut descoperi pe Dumnezeu şi că doar în acest mod a putut să-i schimbe pe cei din jur, să-i facă să vadă viaţa cu alţi ochi, mai optimişti, mai plini de credinţă, bunătate şi dragoste.
„Nimic nu este întâmplător în această lume. Toate au un scop bine întemeiat. Toate vin de la Dumnezeu şi toate sunt cu îngăduinţa LUI. Suferinţa pentru mulţi este insuportabilă şi greu de dus. Dacă îţi deschizi sufletul şi inima, dacă accepţi şi primeşti cu dragoste, încercarea respectivă, tu, de fapt, ÎL primeşti pe Dumnezeu şi lucrarea pe care ţi-a dăruit-o”, mărturiseşte Gheorghe Petreuş.

“Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit de soare”

R: Privind în urmă, cum credeţi că a fost viaţa dumneavoastră?
G.P.: Cu toate că viaţa mea a fost o luptă continuă, cu multe greutăţi, necazuri şi poveri, trecând peste toate astea, am avut multă bucurie în suflet. Am acea bucurie pentru că în toţi aceşti ani, deşi sunt bolnav de 39 de ani, mereu am simţit prezenţa lui Dumnezeu, ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea şi harul divin care m-a întărit şi mi-a dat putere să merg mai departe. Eu nu aş spune că a fost o suferinţă. Cred că a fost o încercare, o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru că prin această binecuvântare am cunoscut cu adevărat ce înseamnă să fii credincios, să crezi în Dumnezeu şi pot să spun că îi mulţumesc pentru toate şi pentru tot, pentru fiecare clipă, pentru fiecare răsărit şi apus de soare, pentru fiecare zi, pentru fiecare bucurie sau întristare, pentru toate îi mulţumesc. Pentru mine a fost totul plăcut şi frumos.
R: Unde aţi găsit resurse pentru bucurie?
G.P.: În primul rând, citind Sfânta Scriptură, mergând la biserici, la mănăstiri, mai mult studiind, vorbind eu însumi cu Dumnezeu. Mereu i-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute, să-mi dea răbdare, să-mi dea putere şi înţelepciunea de a trece peste toate obstacolele din drumul meu.
R: Spunea un sfânt părinte că suferinţa este dată celor aleşi. Credeţi că sunteţi un ales?
G.P.: Eu mă consider un păcătos, un om supus greşelii. Poate că ar trebui să sufăr mult mai mult ca să pot zice că sunt ales. Dumnezeu are o lucrare cu fiecare dintre noi, are un scop în viaţă, ci cu siguranţă are şi cu mine o lucrare şi un scop, ţinând cont că în toţi aceşti ani am avut tăria de a trece peste toate. Eu nu sunt supărat pentru că sunt bolnav, dimpotrivă, am fost mereu vesel şi bucuros, m-am bucurat de tot ce mi-a oferit Dumnezeu în viaţă.

“Suferinţa te ajută să devii mai bun, mai înţelept”

R: A fost suferinţa o modalitate prin care aţi reuşit să descoperiţi adevărata bucurie?
G.P.: Înainte de a fi bolnav, deşi eram doar un copil, nu ştiam cu adevărat de Dumnezeu sau de tainele lui Dumnezeu, de lucrarea lui Dumnezeu cu noi, oamenii. După ce am fost bolnav şi au urmat primii ani de boală, am înţeles că suferinţa e o cale de mântuire, o cale prin care poţi să te apropii mult mai mult cu sufletul de Dumnezeu, prin care poţi să devii mai bun, mai înţelept, mai frumos şi mai curat în suflet. Pentru că în suferinţă, în boli, în necazuri, prietenii vin şi se duc, părinţii la fel, cum a fost la mine că părinţii au murit, dar Dumnezeu a rămas mereu lângă mine. Am simţit prezenţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce mi-a rânduit şi prin toată lucrarea pe care am avut-o de-a lungul anilor. Pot să spun că e o cale pentru a ajunge la mântuire şi la Împărăţia lui Dumnezeu.
R: Aţi avut vreodată momente de răzvrătire, de supărare?
G.P.: De supărare, da, când mă simţeam singur, sau când vedeam răutatea celor din jur, vorbele urâte, umilinţa la care eram supus. Omul nu e rău, pentru că a fost creat de Dumnezeu, dar uneori sunt rele faptele omului, vorbele lui. De aceea am fost uneori trist. Dar boala nu mi-a pricinuit niciodată tristeţe. Tristeţea cea mai mare e atunci când văd tineri, oameni sănătoşi care umblă, pot să mănânce cu propriile mâini, să aibă libertatea de a merge, de a veni, dar înjură mult, îl blesteamă pe Dumnezeu, nu se duc la biserică. Am întâlnit tineri de 20 de ani care nu au citit măcar o dată Sfânta Scriptură, trăiesc mai mult pentru trup, pentru lumea care e în jurul lor, nicidecum nu se gândesc la suflet, la frumuseţea sufletului, la modelarea sufletului, să fii un adevărat om, în adevăratul sens al cuvântului. Există o vorbă din bătrâni: “e multă lume, dar puţini oameni”. Aceea este întristare. Când vezi atâţia oameni frumoşi la chip şi la trup, dar bolnavi în sufletul lor. Ne numim o ţară creştină, dar mai mult cu vorba, cu faptele nu se prea vede. Adevăratul creş­tin rabdă, se duce la biserică, are bunătate, milostenie în sufletul lui, are înţelegere pentru cel de lângă el, nicidecum vorbe murdare care să-l întristeze.

“Dacă m-aş mai naşte o dată, aş alege aceeaşi cale”

R: I-aţi reproşat vreodată lui Dumnezeu că nu v-a dat şansa să fiţi sănătos?
G.P.: Nu, dimpotrivă, eu mereu I-am mulţumit şi îi mulţumesc. Spun şi repet: dacă ar fi să mă mai nasc odată sau de zece ori şi mi-ar da să aleg, aş alege aceeaşi cale, această cruce, acest drum pe care mi l-a dat Dumnezeu. Eu, în sufletul meu sunt fericit aşa cum sunt, sunt bucuros, am puterea de a merge mai departe şi chiar îi mulţumesc lui Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu este un prieten care e zi de zi, noapte de noapte şi clipă de clipă, alături de mine, mă ajută şi mă întăreşte. Atunci de ce să fiu trist şi supărat? Dacă aş umbla, dacă aş fi ca toţi ceilalţi din jurul meu, cred că aş fi mult mai bolnav în suflet. Acum sunt bolnav fizic pentru că nu pot să merg, dar sufletul meu e curat, e frumos, am bucuria de a trăi şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi asta mă ajută mult. Ar fi incredibil să îi reproşez sau să mă răzvrătesc pentru câte binecuvântări şi cât ajutor mi-a dat în toţi aceşti ani.
R: În afară de Dumnezeu, cine vă mai e alături? Spuneaţi că părinţii au plecat în veşnicie.
G.P.: Am prieteni buni. Am vecini buni, înţelegători, mă înţeleg bine cu domnul primar, cu doamna doctor, cu mulţi preoţi. Majoritatea care sunt alături de mine şi mă înţeleg, indiferent dacă e zi sau noapte vin la mine, mă ajută. Am avut momente când la 2-3 noaptea mi-a fost rău şi am sunat la prieteni care m-au dus la Urgenţă. Pentru mine, prietenii sunt mai mult decât fraţii. Fraţii sunt plecaţi prin ţară, dar prietenii îmi sunt alături. Singurul lucru pe care pot să îl fac pentru ei, e să mă rog la Dumnezeu pentru ei. De obicei, noaptea îmi e sete, sau am probleme, nu pot să dorm, sau mă doare capul. Ceea ce pot să fac e să vorbesc cu Dumnezeu. Nu pot să sun tot timpul noaptea la prieteni, dar ştiu că Dumnezeu e cu mine şi atunci mă rog la El. De multe ori pot să spun că aveam momente grele, simţeam că nu îmi e bine, că mă doare capul şi după ce mă rugam, meditam în sinea mea şi vorbeam cu Dumnezeu, simţeam prezenţa lui Dumnezeu lângă mine şi în scurt timp îmi reveneam şi puteam dormi fără nicio grijă.
R: Nu simţiţi că uneori e apăsătoare singurătatea?
G.P.: Cred că singurătatea fizică e cea mai grea boală sau când te simţi singur. Sunt momente când mă simt singur înconjurat de oameni. Pentru că ei au ideile lor, au planurile lor de viaţă, au alte gânduri, dar eu gândesc altceva.

Exemplu pentru cei din jur

R: Au fost momente în care dvs. i-aţi încurajat pe unii oameni să vadă altfel suferinţa?
G.P.: Da. De foarte multe ori. Am primit şi pe facebook o mulţime de mesaje de la oameni care mă întrebau de unde am puterea de a lupta, de ce sunt vesel, de ce mereu zâmbesc. Eu le spun acelaşi lucru: Căutaţi-L pe Dumnezeu şi bunătatea Lui şi toate celelalte lucruri le veţi afla, le veţi descoperi rând pe rând. Căutaţi în primul rând aceste lucruri: bunătatea lui Dumnezeu, iubirea. Cel mai bun exemplu ar fi despre un verişor care susţinea că e ateu, că nu crede în Dumnezeu şi acum e călugăr. Am avut prieteni care înjurau foarte mult şi acum nu mai rostesc vorbe vulgare. Am avut persoane care erau demoralizate, dar după mai multe discuţii şi-au revenit. Pe facebook am primit odată un mesaj de la o doamnă din Moldova care spunea că vrea să îşi ia viaţa. Şi i-am spus: bine, doamnă, faceţi acest lucru, dar aşteptaţi trei zile să vorbim despre necazurile, problemele mele. După trei zile, doamna m-a sunat, vorbea la telefon şi îmi spunea: Domnule Petreuş, dacă nu eraţi dumneavoastră, acum nu aş mai fi fost în viaţă. Avea probleme în familie. Sunt multe cazuri de genul acesta. Omul, de multe ori împovărat de necazuri, de greutăţi pe care uneori şi le face singur, neavând un suport moral în suflet, fiind lipsit de credinţă, de iubirea faţă de Dumnezeu, de viaţă, de darurile primite de la Dumnezeu se gândeşte că nu are nicio şansă decât de a face un lucru necugetat, crezând că acesta e un mod de a scăpa de greutăţi. Nu-i adevărat. O vorbă spune: “nu trebuie să-ţi fie frică de moarte, ci de veşnicia ei”. Eu întotdeauna spun: un om cu o credinţă puternică în suflet, cu dragoste de Dumnezeu, de tot ce îl înconjoară, niciodată nu va face acest lucru, pentru că iubeşte viaţa şi iubind viaţa, îl iubeşte pe Dumnezeu. Pentru asta suntem creaţi. Uitaţi-vă în jur, cât de frumos e cerul, natura, totul.
R: V-a învăţat suferinţa să iubiţi mai mult?
G.P.: Da, suferinţa te învaţă să iubeşti. Atunci când te doare, când îţi e greu, când îl vezi pe cel din jurul tău că suferă, simţi nevoia să-l ajuţi, să-l iubeşti în felul tău de a fi, pentru că şi Hristos ne spune: “Să vă iubiţi unii pe alţii cum V-am iubit eu”. Iisus ne-a iubit atât de mult, încât şi-a dat viaţa, a murit pentru noi, noi oricât de mult am iubi aici pe pământ, rar un prieten şi-ar da viaţa pentru celălalt. Iubirea te uneşte. Pot să spun că amestecând suferinţa cu iubirea la un loc, uneşte oamenii între ei. Pentru că Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi. Fără iubire nu cred că ar exista viaţa, ar fi întuneric între noi.

“Să ne bucurăm mai mult de familie, de ce avem în jur”

R: Prin suferinţă se poate ajunge mai aproape de Dumnezeu?
G.P.: Categoric. Lu­mea vine, se duce, dar Dumnezeu rămâne cu tine. Din suferinţa care e cea mai grea, la mine gândiţi-vă că nu merg de atâţia ani, stau culcat pe spate de peste 38 de ani, nu mănânc cu mâna mea, nu pot să fac nimic şi totuşi nu am făcut nicio rană pe spate. Oare nu e ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu? Şi atunci, omul automat se gândeşte la Dumnezeu, se apropie de El, pentru că trebuie să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, lucrurile plăcute sufletului. Prin suferinţă descoperi lucrurile cele mai înălţătoare pe care nu le-ai descoperit în nicio altă împrejurare. Am întâlnit oameni bolnavi care îmi spuneau: “Ghiţă, eu în două luni, dacă am ieşit de două ori din casă din frică, faţă de ce vor spune cei din jur despre mine”, dar e total greşit, pentru că şi cel care e bolnav e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fie ruşine când greşim. Suferinţa e o punte dintre lumină şi întuneric, e o cale spre Dumnezeu, e o cale mult mai plăcută, chiar dacă fizic e mult mai grea, dar prin credinţa adevărată şi prin dragoste treci, mergi mai departe.
R: Ce le lipseşte oamenilor din ziua de azi cel mai mult?
G.P.: Credinţa şi dragostea. Chiar dacă sunt frumoşi fizic, sufletul lor e sărac de credinţă. Le lipseşte credinţa adevărată, nu cea falsă. Îl întrebi: crezi în Dumnezeu? Cred. Şi la prima încercare mergi şi faci o faptă rea, îl bârfeşti pe aproapele tău sau îi faci rău. Credinţa adevărată, credinţa martirilor ne lipseşte. La fel cum avem nevoie de bunătate, respectul faţă de cei din jur. Suntem atât de robiţi de ce e în jur, de goana după averi şi bani, încât uităm de adevăratul eu din sufletul nostru, de adevăratul izvor de bunătate şi dragoste care vine în suflet de la Dumnezeu. Uităm de noi înşine. Uităm să ne bucurăm, să zâmbim, uităm să ne bucurăm de o floare, de cel de lângă tine: de soţie, de copil.

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ