Avalanşa salarială

0
116

După ce ani de zile s-au plîns că sînt plătiţi slab şi au nivel de trai sărăcăcios, salariaţii de stat pot fi mulţumiţi de veniturile pe care le primesc prin Legea nr. 153 din 28 iunie 2017, mărite cu 10-50% şi dublate pînă în 2022, iar pentru cîteva categorii, triplate. Sindicatele se pregătesc să declanşeze un conflict de muncă, pe motiv că grila sporurilor este limitată la 30% din fondul de salarii, că Legea 153 favorizează administraţia publică, sau că vor fi trecute contribuţiile angajatorului la angajat. Nu este în interesul sindicatelor să-şi taie craca de sub picioare, ştiind că sîntem singura ţară cu salarii mai mari la stat decît la privat!
Sistemul introdus prin Legea 153 nu respectă principiul legalităţii, căci salariile din primării nu sînt stabilite de lege, ci prin excepţie de către consiliile locale şi judeţene. Apare contradicţia că la aceeaşi muncă, salariul diferă de la o primărie la alta, ceea ce nu-i echitabil. Reglementările internaţionale cer salariu egal la muncă egală, deci avem obligaţia să nu-i discriminăm pe salariaţi. Guvernul şi Parlamentul au obligaţia legislativă şi executivă să elimine, să instituie un tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă de valoare egală.
Măsurarea muncii se numeşte normare şi se aplică tuturor categoriilor de salariaţi (art. 131 din Codul muncii). Este mai complicat de normat munca exprimată ca sferă de atribuţii, cum se întîlneşte în posturile de conducere, inclusiv în cele alese, şi aici statul scapă relaţiile de muncă de sub control şi plăteşte salarii fără să evalueze activitatea prin norme de timp, producţie sau personal.
Legea 153 invocă principiul importanţei sociale a muncii şi stabileşte coeficienţi de salarizare în raport cu responsabilitatea, complexitatea şi riscurile activităţii. Însă aceste criterii imprecise nu pot fi cuantificate prin măsurători obiective, ci printr-o vagă apreciere subiectivă. Importanţa muncii este discutabilă, fiind direct proporţională cu cererea de pe piaţă. De ce să-i plăteşti unui salariat spor de 75-100%? Mai ieftin este să îi asiguri condiţii optime de lucru. Situaţia riscă să devină aberantă dacă sporurile depăşesc salariul de bază! Este de preferat să stimulezi munca şi performanţa obţinută, nu să cauţi sporuri prin determinări irelevante.
Firmele private negociază cu salariaţii drepturile băneşti în funcţie de rezultatul economic, existenţa profitului indicînd faptul clar că munca ar putea să fie plătită în plus. La stat merge o altă regulă, însă tot pe bază financiară. Dacă primăria colectează 80% din impozite şi taxe, salariile ar trebui să fie plătite în acest procent, nicidecum să fie dublate. Contribuabilii contestă principiile de stabilire a salariilor bugetare, de vreme ce la baza lor stă, nu stă un criteriu obiectiv.
Instituţia publică ar trebui să-şi stabilească criteriile de performanţă după care salariaţii îşi primesc lefurile. Să nu plătim salariaţii după studii şi experienţă (este utilă şi aceasta), ci după cantitatea şi calitatea muncii pe care o depune fiecare, măsurată prin control.
În temeiul Legii 153, personalul plătit din fonduri publice încasează salarii şi sporuri fără ca munca să fie normată şi evaluată, ceea ce un privat n-ar face, oricît de darnic ar fi din fire. Prin urmare, răsplăteşte la fel munca şi nemunca, ceea ce duce la ineficienţă în instituţiile publice.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ