O CARTE SCRISĂ CU SUFLETUL

0
408

„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar… de dragoste mai ales” (Gând 6) – a grăit cândva Nichita Stănescu şi vorbele poetului îşi găsesc atât de frumos şi de firesc tâlcul în rândurile jurnalului Anul 70 al vieţii mele al regretatului scriitor Augustin Cozmuţa.
Există cărţi care ni se lipesc de suflet, pentru că reuşesc să redea, să cuprindă miraculos ceea ce noi am dori, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul al existenţei noastre încercate să exprimăm (temeri, îndoieli, patimi, iubiri, speranţe, certitudini, dezamăgiri…), dar nu găsim puterea. Anul 70 al vieţii mele întruneşte toate dezideratele pentru a deveni o carte de suflet, în special pentru cei care l-au cunoscut pe autor, dar nu numai. Augustin Cozmuţa, în ciuda aparenţelor unui om modest, emotiv, interiorizat şi profund meditativ, a găsit această putere de a exprima, înainte de „marea trecere” (a cărei apropiere o simţea şi o conştientiza), prin note zilnice, frământările sale intime, ideile şi gândurile care îl preocupau obsesiv şi de a transmite, ca într-un fel de testament de suflet, ceea ce considera a fi esenţa/semnificaţia condiţiei umane efemere.
Jurnalul conţine, aşadar, însemnările scrii­to­ru­lui/ omului Augustin Cozmuţa pe perioada unui an (cel dinainte de împlinirea vârstei de 70 de ani), prima însemnare fiind făcută în 17 noiembrie 2013 (duminică), iar ultima în 2 noiembrie 2014 (duminică, Ziua morţilor). În 22 noiembrie 2015, Augustin Cozmuţa trecea la cele veşnice, în urma unei boli cu care a dus o luptă grea, dar impresionant de demnă. Însemnările poartă, ca atare, semnul acestei confrustări cu destinul nefavorabil şi au adesea o nuanţă tulburătoare.
La începutul jurnalului, autorul îşi explică demersul („Duminică, 17 noiembrie 2013. O zi ca oricare din viaţa mea, deşi e duminică. Doar eu vreau să fie o zi mai deosebită începând să scriu acest jurnal în anul 70 al vieţii mele. Gândul îl am de mai demult, considerând acest an anul de cotitură în viaţa oricărui om” – p. 25), urmând să aducă lămuriri pe parcurs („Pur şi simplu mi-am propus să-mi notez nişte gânduri care mă frământă în acest an, de la o zi la alta, alegerea şi selectarea acestor gânduri fiind determinate de starea de moment, deci cât mai spontan cu putinţă. Decizia o iau seara, când deschid jurnalul şi mă întreb: Ei, acum despre ce scriu? Oarecum fără premeditare, nearanjat, pe nepusă masă, cum se zice. La ce mă opresc, nu-mi dau seama decât în momentul în care mă apuc de scris. Ce iese, iese, ce nu, nu!” -p. 55-56).
Însemnările sunt relativ scurte, dar acest aspect devine de apreciat, deoarece ele sunt cuprinzătoare, întrucât autorul reuşeşte să-şi concentreze gândurile în câteva paragrafe atent meşteşugite pentru a transmite esenţa/mesajul. Scriitorul este preocupat, în mărturisirile făcute, de propriul destin, de suferinţă, de dorinţa de a lupta şi de a învinge boala, de prezenţa divină, de misterele lumii înconjurătoare, de condiţia umană efemeră, de diferite aspecte ale vieţii de familie sau ale vieţii culturale. Surprinzător este că, indiferent de la ce porneşte însemnarea zilnică (uneori un lucru nesemnificativ la o primă judecată – fie că este vorba de boală, de regim, de munca la ziar sau la revistă, de o lansare de carte, de munca pe lângă casă…), Augustin Cozmuţa reuşeşte să îndrepte condeiul în aşa fel încât, în finalul textului, să redea ceva semnificativ, un fel de „pildă”. De altfel, însemnările sunt adesea împodobite cu frumoase meditaţii: „Timpul roade la temeliile lumii, din care şi noi facem parte” sau „Se vede că nu e după voia şi după dorinţa noastră când să înceapă, când să se încheie un anotimp, oricare ar fi el, cum şi Marele, dar Scurtul Anotimp numit Viaţă nu stă în puterea noastră să-l drămuim, nici în ani şi nici în zile” sau „Toate-s bune, până la ultimul drum, neştiind nici când şi nici cum va fi el, spre o singurătate deplină” sau „Trăim în timp şi trecerea lui nu e limitată pentru nimeni”… Şi exemplele pot continua.
Pentru cei care l-au cunoscut pe autor, lectura acestui jurnal va veni ca o confirmare a tuturor calităţilor omului şi scriitorului Augustin Cozmuţa. Că a fost, înainte de toate un erudit, cu mintea permanent ocupată de diferite aspecte ale vieţii culturale, mereu interesat de cunoaştere în domenii diferite. Dar un erudit fără să afişeze această calitate, ci exagerat de modest. A fost un scriitor şi un cititor neobosit, rămânând astfel până în ultimele clipe de luciditate, fapt pe care acest jurnal îl confirmă din plin. A fost un critic generos, aplecându-şi atenţia asupra multor scriitori, dând o şansă şi celor mai puţin experimentaţi şi încurajându-i mereu pe cei în care vedea chiar şi o mică „sclipire”. A fost un meditativ, intens preocupat de micile şi marile mistere ale universului, şi un contemplativ al tuturor frumuseţilor înconjurătoarea. Avem surpriza însă să-l descoperim, în paginile jurnalului, pe Augustin Cozmuţa şi ca soţ, tată şi bunic iubitor şi foarte implicat, ca om religios, ca o persoană superstiţioasă şi, mai presus de toate, ca un curajos. Un luptător.
Anul 70 al vieţii mele este o carte ce trebuie citită cu sufletul, pentru că a fost scrisă cu sufletul. Se cuvine să aducem mulţumiri soţiei autorului, Ileana Cozmuţa, prin grija căreia a apărut acest jurnal, pentru efortul de a ni-l reda într-o astfel de ipostază pe scriitorul/omul Augustin Cozmuţa.
Raluca HĂŞMĂŞAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.