Scrisoare de Întâi Noiembrie

0
429

Dragă tata,
Sunt ani de zile de când nu am mai fost acasă de Luminaţie, de Întâi Noiembrie. Îmi aduc aminte cât de mult aşteptam această seară atunci când eram copil. Îmi plăcea să particip la pregătiri: culesul crizantemelor albe din grădină, pregătitul lumânărilor, gustatul din prăjiturile pe care le făceau mama şi bunica… Apoi ne porneam cu întreaga familie şi, luând colţul străzii noastre, ne alăturam treptat celorlalţi locuitori ai Ferneziului; toţi îndreptându-ne spre cimitir spre a îi pomeni pe cei duşi de lângă noi. După ce decoram mormintele cu crizanteme, aşezam uşor lumânările, de obicei în formă de cruce, şi le aprindeam pe rând. Ritualul era iniţiat de cei vii încă ziuă fiind. Încetul cu încetul însă, parcă era preluat de cei de dincolo ca o ştafetă nevăzută împletită din lumină şi întuneric, alcătuită din fiinţă şi nefiinţă. Pe măsură ce se lăsa seara, parcă trimisă de data aceasta într-adins de cei duşi, pânza întunericului ne învăluia treptat pe cei prezenţi, florile, lumânările… Şi, dintr-o dată, la căpătâiul fiecărui suflet plecat pâlpâia o luminiţă. Iar noi, cei vii, vorbeam în şoaptă şi depănam amintiri. Priveliştea cimitirului de pe deal la ceas de întuneric era feerică, misterioasă şi cumva făcea parte din ceea ce numeam acasă. O zi pe an – că era imaginaţie sau chiar un sentiment real – parcă stăteam din nou de vorbă cu cei dragi, care nu mai erau printre noi. Cred că de atunci îmi plac fantastic de mult lumânările – pentru mine ele reprezintă un simbol de unitate universală (yin – yang, cum o numesc unii). Nu rece, nu stranie ci dimpotrivă caldă şi familiară. Contraste eterne curgând unele în altele, creându-se unele pe altele.
Anul acesta parcă mai mult decât în oricare alt an, mi-aş fi dorit să fiu acasă de Întâi Noiembrie. Ştiu că mama, aşa cum o ştii şi tu că este mereu, grijulie şi preocupată ca toate să fie bine, s-a ostenit să remodeleze casa asta veşnică a familiei, care acum doi ani a devenit şi casa ta. Arată simplu şi frumos şi am făcut-o amândouă cu foarte multă dragoste, am încercat să captăm în ea simboluri ale Maramureşului etern, de care ştim că ai fost mereu legat. Ne-am jucat puţin cu arta şi mereu ne-am întrebat: oare ţie cum ţi-ar fi plăcut, tu ce ai fi spus… Din nou ne-am izbit de împletitura de alb cu negru, de aici şi de dincolo, de lumină şi de întuneric…
Ca să îmi fie mai uşor să port un dialog nerostit cu tine, îmi imaginez că eşti dincolo, aşa cum eram şi acasă la bloc: eu în camera mea, făcând teme, iar tu în biblioteca de dincolo, scriind articole, revizuind cărţi sau exersându-ţi condeiul fin al criticii. Ţi-aduci aminte că, de pe când eram copilă, mereu îmi băgam nasul prin cărţile din biroul tău, prin sertarele tale, ba chiar şi printre „hârţoagele” de la ziar? Asta e, am fost mereu curioasă… Şi nici că nu m-am schimbat!
Dacă aş fi venit acasă anul acesta de Luminaţie, aş fi aprins lumânări şi, pentru o clipă îmi imaginez că aş fi putut avea acea putere magică de a deschide un portal spaţial, un tunel spre biblioteca ta de dincolo şi, la fel ca atunci când eram copil, mi-aş fi băgat nasul curioasă să-ţi zâmbesc şi să-mi zâmbeşti. Aş fi găsit o modalitate de a sfida legile firii şi ale fizicii şi ţi-aş fi strecurat un exemplar din jurnalul tău, „Anul 70 al vieţii mele”. Şi poate o viaţă reală pe care ai trăit-o aici te-ar fi inspirat să creezi caractere în cartea pe care sunt sigură că o scrii dincolo…
Mereu aceeaşi, fiica ta, Ioana

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.