“Acolo unde pământul, în adâncuri, produce aur, oamenii de la suprafaţă, au ceva din strălucirea metalului ce se naşte în adânc”.
Două moduri de-a privi realul imediat ne creează sentimente contrare şi aparent ireconciliabile. Ne plângem de absenţa elitelor autentice, de pregnanţa mediocrităţii, de corupţie, de marasmul care scufundă România şi suntem trişti că: ne pleacă tinerii, avem sate îmbătrânite, terenuri necultivate, spitale slab echipate, resurse vândute la străini. Dar o privire atentă la generaţiile ce vin din urmă, la copiii şi tinerii minunaţi de azi, ne-ar face fericiţi, am vedea cât „aur” are România – o adevărată comoară.
Când spun „aur”, vizez, desigur, zestrea cea mai aleasă a omenescului – vestita inteligenţă românească, deloc mai puţină decât în alte timpuri, dimpotrivă. Ea este bogăţia, e şansa ce ne va salva din orice criză, este adevărata putere a unei ţări. Acest „aur” se produce necontenit, nu doar în subteranele munţilor, ci şi la suprafaţă – unde credeţi? Nicăieri mai intens, mai sigur decât în şcoli şi universităţi, în săli de curs, în ore lungi, febrile, când mintea se nutreşte, inteligenţa se modelează iar personalitatea se înalţă. Atmosfera familiei favorizează şi ea această creştere, când părinţii îndrumă şi se oferă pe sine ca model. Întotdeauna, atunci când şi acolo unde, cineva oferă, iar altcineva primeşte, se făureşte o nouă valoare – id est binomul învăţării, ecuaţia edificării viitoarei elite – autentice, nu prefăcute, reale, nu truncate.
Bogăţia aceasta se poate însă risipi în largul lumii, şi ar fi enormă o pierdere. Sau, fructificată cu înţelepciune în ţara natală a atâtor copii şi tineri, ar deveni speranţa şi forţa ei. Ce miracol ar fi acest plai, aceşti munţi cu arcul lor carpatic, această câmpie română, aceste râuri, dealuri şi câmpii, atâtea comune şi oraşe cu tot cu comunităţile lor, dacă inteligenţa românească s-ar folosi la ea acasă. Pe lângă expertiză, ar renaşte acel străvechi sentiment, pierdut se pare, sau uitat – iubirea de ţară. Ea creşte în simbioză cu personalitatea ce se edifică pe reale valori.
Răsfoiesc un Anuar al activităţii la disciplina matematică pe 2016-2017 şi mă bucură ce citesc. Statisticile îmi indică consecvenţa, seriozitatea şi buna organizare a activităţii. Etapizarea, zonarea şi tipologia competiţiilor pe nivele asigură aria de cuprindere şi şanse pentru toţi copiii şi tinerii României, pe clase, vârste, oraşe, sate etc. Spun doar atât: cinste profesorilor de matematică, onoare discipolilor lor! Laude celor care conduc astfel domeniul! Identific la vârf pe profesorul univ. Vasile Berinde, pe inspectorul de specialitate Gh. Maiorescu, dar şi echipele de profesori din şcoli şi licee în frunte cu Colegiile Gh. Şincai, V. Lucaciu, Dragoş Vodă ş. a. Cât mi-ar plăcea să văd limba şi literatura română organizată în mod asemănător!
Numele elevilor premiaţi repetându-se de la o etapă la alta a concursurilor îmi spune enorm. Dau peste nume ce se repetă insistent la toate tipurile de concurs, judeţene, zonale, naţionale, pe locurile I, sau la „excelenţă”, rar pe II. De pildă, regăsesc mereu la vârful listei Dumitriu, Dumitriu, Dumitriu Marian! În toate listele. Caut şi reflectez: ce sentimente, ce valori alimentează succesul? Cine sunt mentorii, sursele, cine influenţează? Ele pot fi multiple, dar de două sunt sigură: şcoala şi familia, iar când ambele sunt de calitate, conduc cert la performanţe. Elev la Şincai, în clasa a VII-a, profesor Bojor Florin – iată una din surse. Ştiu şi preţuiesc excelenţa şi prestigiul de la Şincai. Cealaltă sursă? Vine dinspre familie, cu siguranţă, dintr-un stil de viaţă, din preocupări, din atitudinile părinţilor, din miza pe educaţie, pe valorile ei. Familia este fundamentul fiinţei în lume. Cine este, aşadar, Dumitriu Marian? Îmi sună cunoscut şi totuşi. Tatăl – Marian Dumitriu – şeful Serviciului de Investigare a Criminalităţii Economice, cel mai longeviv şef de secţie după ’89, de 10 ani, pe post ocupat prin concurs. Băiatul mai mare, Bogdan Dumitriu, eminent student la Medicină la Timişoara, anul V, mezinul, premiant de profesie la toate concursurile de matematică, este elev la Şincai.
Şcoala, profesorii, munca lor au rol decisiv, fără ele nu s-ar atinge performanţa. Cealaltă sursă e zestrea nativă, acel „aur” moştenit, acel ceva preluat prin „părinţii din părinţi”, cum spune poetul. Şi încă ceva: dincolo de înzestrare se află o atitudine, o cultură a inteligenţei şi a performanţei, o educaţie a muncii, a spiritului competitiv, o rigoare ce vine din familie, iar tatăl are cu siguranţă aici un rol decisiv. Domnia sa ştie că suntem ceva în plan social şi profesional nu doar prin noi înşine, ci şi prin cei pe care-i formăm şi protejăm, prin copiii noştri. Domnul comisar-şef Marian Dumitriu merită multe aprecieri la acest capitol. Să edifici valori în orice plan al vieţii tale e un mod de-a fi constructiv, de-a rămâne fidel principiilor care-ţi călăuzesc viaţa. Cred că de astfel de atitudini are azi nevoie România, mai mult decât în orice etapă a istoriei ei. Putem privi senini la România, cu sentimentul împlinirii, când noi înşine, din orice postură, suntem parte în construirea viitoarelor elite. Avem azi atâta nevoie de ele!
Prof. Dr. TEREZIA FILIP