“Blajul va rămâne pentru mine oraşul Şcolii Ardelene”!

0
201

• Interviu cu artistul plastic Horea CUCERZAN

Născut la Blaj, în 7 iulie 1938. Absolvent al Academiei de Arte Frumoase „Ion Andreescu”, din Cluj, secţia pictură, promoţia 1963. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Bucureşti. Din anul 1973 participă la toate expoziţiile de artă (municipale, anuale, bienale, republicane ) organizate în România. Călătorii de studii în S.U.A., Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda. Lucrări în colecţii de stat şi particulare din Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, România, Rusia, S.U.A., Suedia. Lucrări de artă monumentală. Realizarea picturii de pe cele două arcade din Sala Unirii, Alba Iulia, concretizate în 14 portrete de domnitori şi 14 portrete de cărturari. Măiestrie artistică şi un stil inconfundabil. Horea Cucerzan s-a aşezat cu autoritate în generaţia de aur a pictorilor români contemporani.
Sub bolta de lumină a Deseştiului, aşa cum îi place maestrului Horea Cucerzan să spună, dialogul cu artistul a fost şi el plin de lumină şi culoare.

– Sunteţi pentru prima dată în Maramureş. Cum a fost întâlnirea cu Maramureşul?
– Întâlnirea mea cu Maramureşul s-a creat pe două paliere. Un palier care ţine de peisaj şi de spaţiul plin de tradiţie, de ţăranul autentic, de literatură, creaţie şi artă şi al doilea care e legat de oameni. Am stat de vorbă cu câţiva. Oamenii au o căldură incredibilă, apropierea este absolut specială şi nu se întâmplă în alte zone. Şi mai este un palier (zâmbeşte cu subînţeles), legat de horincă, cu care m-am parfumat…
Tot ce se întâmplă în Tabăra de Artă şi solidaritate nu e un simulacru. Este o instituţie vie, creată de un om extraordinar, care s-a apropiat de copii cu situaţii aparte. Eu, care am lucrat 35 de ani cu copii, realizez că ei pot, datorită unei lumi a lor, să creeze un reviriment în acţiunea care se cheamă solidaritate şi artă. Îi propun părintelui Ioan Ardelean ca atunci când se va face Muzeul de Artă Contemporană, în afară de operele unor mari artişti din ţară şi din străinătate, să aibă şi o secţiune pentru copiii care au fost prezenţi în tabără, sau şcoala de vară, indiferent cum se va numi.
– Dumneavoastră cum aţi ajuns la Deseşti, la Tabăra de Artă şi Solidaritate?
– Am ajuns la Deseşti datorită invitaţiei pe care mi-a făcut-o părintele Ardelean, care face lucruri extraordinare aici.
– Vorbiţi foarte frumos despre spaţiu. Ce înseamnă spaţiul pentru un artist?
– Spaţiul înseamnă de la spaţiul mioritic, până la spaţiul lui interior, lumea lui. Fiecare artist are o lume incredibilă, a lui. Eu, bunăoară, de fiecare dată când intru în atelier, nu pot concepe ziua respectivă fără nişte cafele şi fără albumele de artă. Răsfoiesc cel puţin două-trei albume, pe care le consider momentul special de intrare în priză. Singurul lucru care mă bagă în priză sunt albumele de artă, cu o încărcătură spirituală specială, care ţine de culoare, de volum, de raport de culoare, de compoziţie… În momentul acela, simt nevoia să mă aşez în faţa şevaletului şi să mă apuc de treabă. Am deja o altă stare şi lumea mea şi spaţiul meu încep să devină o lume legată de intimitate.
– Intraţi în atelier cu o idee stabilită, ştiţi ce va urma?
– Nu intru cu nici o idee. Intru în atelier, încerc să mă obişnuiesc cu el, încerc să mă automobilizez, să intru într-o lume care n-are nimic comun cu piaţa, cu politica, nici cu nevasta şi nici cu mama, chiar. Nu suport pe nimeni în jurul meu atunci când lucrez. Am nevoie de o intimitate perfectă. Din cauza asta am suferit că nu puteam să fac peisaj, afară în natură, fiindcă veneau nişte ochi în spatele meu…!
– Vorbind despre spaţiu, cum se raportează artistul la libertate?

Din tainele picturii

– Întrebare grea. Dar fiecare artist are unitatea lui de măsură. Care ţine de memorie, de inteligenţă, de cultură şi care ţine de spiritualitate. Nu poţi pretinde unui om pe care-l duce mintea cât îl duce, mai mult decât îl duce. Eu chiar am zis că un artist nu se poate detaşa, nu poate ieşi din grupul comun, dacă nu are sclipire sau un dram de… nebunie. Mi-aduc aminte de Nichita Stănescu, că a zis o chestie incredibilă. Cineva l-a întrebat cum se scrie poezia? Şi el a răspuns: poezia se scrie între timp. Pentru poezie nu poţi să ai un timp special. Dacă vei avea un timp special, poezia va fi comună. Poezia e revelaţia momentului, pe care îl ai sau nu. Şi mi-aduc aminte că de multe ori m-am întâlnit în atelier cu momente aparte, când n-am putut să lucrez nimic. O zi, două, trei… şi încercam să mă mobilizez cu albumele, să fac creaţie oarecum lipită de mari personalităţi, şi n-am putut decât să întind o pânză, să bat cuie sau să prepar o pânză. Mă gândeam la Hemingway, care a fost o figură aparte, care se aşeza la masă şi scria. Există şi oameni dintr-aceştia. Dar există alte mari personalităţi care n-au putut să scrie un an sau mai mult, apoi au revenit în forţă. E cu totul altă lume, alt ferment.
– Sunteţi un artist renumit, scrieţi şi poezie, aţi publicat multe cărţi de versuri. La Horea Cucerzan ce a fost mai întâi, cuvântul sau culoarea?
– A fost, la început şi la început, iubitul lui tată. Pictorul de biserici Cucerzan, care îl lua pe genunchi pe copil şi-i dese­na un cal, doi cai, sau alte figuri. Şi moşu meu a fost pictor de biserici. Lucrurile veneau dinlăuntru, iar copilul de aici a început. Apoi, copilul s-a întâlnit cu fresca. Mergând cu tata în biserici unde lucra, copilul nu pricepea mare lucru, dar, încet-încet, vrând să-l facă doctor, a reuşit să-l facă pictor. Copilul a stat un an la medicină, şi-a luat valiza şi a plecat. A venit acasă şi le-a spus că vrea să facă artă. A dat examen la Institutul de Artă „Ion Andreescu”, din Cluj şi a făcut pictură. Apoi nici numirea lui Horea Cucerzan metodist cultural la Oradea nu s-a împlinit, pentru că el a vrut să meargă la Bucureşti. Am fost un încăpăţânat. Părinţii s-au supărat. Am plecat la Bucureşti şi am trăit un an şi jumătate făcând ilustraţie şi copertă de carte şi multe alte lucruri.
– Aţi venit cu o idee generoasă şi ambiţioasă. Crearea la Deseşti a unui Muzeu de Artă Contemporană. Poate fi realizabilă?
– Părintele Ardelean a reuşit de-a lungul timpului să creeze momente absolut nemaipomenite legate de artă. Spaţiul pe care îl are la dispoziţie ne ajută foarte mult; avem peisaj de reper, avem atmosferă, copiii care sunt în jurul nostru încearcă să creeze un liant între profesor, maestru sau pedagog şi copilul care naşte idei spontane şi care poate crea lucruri incredibile. Ne raportăm la lucrurile legate de artă, dar şi de poezie, pentru că ceea ce facem noi ţine mai mult de culoare, este inclusă şi ideea de poezie şi de spirit. În final, toate aceste mari personalităţi care trec prin Deseşti şi produc artă poartă în principal şi o artă gândită de preotul Ardelean pe ideea de şcoală şi copii, până la liceeni şi studenţi. E foarte interesantă întreaga creaţie, atât a profesioniştilor, cât şi a copiilor, care pot crea momente absolut speciale, spontane şi care ar trebui urmărite de mass-media. Propunerea, de comun acord cu artiştii şi cu părintele Ardelean, pentru un Muzeu de Artă la Deseşti este viabilă. Şi nu vorbim aici de un spaţiu care doar să organizeze expoziţii efemere, ci de un spaţiu viu şi care să se numească Muzeul de Artă Contemporană de la De­seşti. Dacă muzeul, în afară de artă va putea să cuprindă şi clasici, artă mare, din alte spaţii ar fi fantastic şi ar duce la acea boltă de lumină despre care vorbeam. Dacă părintele reuşeşte să facă muzeul, o să fie un lucru unic în ţară, care merită cu prisosinţă sprijinit. Spaţiul acesta e menit să fie un centru cultural. Artiştii care au venit aici au creat fenomenul. Am aflat că au fost artişti din Ucraina, Ungaria, Anglia, ei au vorbit despre acţiune, şi ideea a prins, pentru că arta este un vector atât de valoros înspre cunoaştere, introspecţie, diagnostic şi spre vindecare. Arta coboară frumuseţea în lume.
– O să aveţi o întâlnire cu deseştenii. Ce le veţi spune?

Pictorul Cucerzan,
citind din creaţia sa lirică

– Vom sta de vorbă despre momente percutante, care se leagă de kitsch, de felul cum să te îmbraci, de ce să pui în casă, să nu pui flori de plastic sau răpirea din serai, ci covoarele adevărate, despre respectul pentru portul tradiţional, adică să fim pe măsura neamului românesc. Vom vorbi despre valoare, despre mari artişti, cum trebuie privită opera de artă, despre muzeu. Va fi o pledoarie pentru frumos, pentru lumea satului, care, de multe ori, uită că trăind în realitatea frumosului, cât de important este acesta pentru viaţa oamenilor.
– Sunteţi născut la Blaj, lângă Câmpia Libertăţii. Anul viitor vor fi 100 de ani de la Marea Unire. Ce se conturează la Blajul dumneavoastră natal?
– Cu toate că Blajul e de fapt oraşul unde s-a realizat la propriu Marea Unire, eu am o realizare specială la Alba Iulia. Am o lucrare de artă monumentală pe două dintre arcade, în Sala Unirii, cu 28 de portrete: 14 de cărturari şi 14 de voievozi. Pictate cu ani în urmă. La Blaj se deschide Palatul Culturii, care va fi un Centru multicultural şi care a fost restaurat cu proiectul unui mare arhitect de la Cluj, premiat de UNESCO. E o capodoperă în interior. La Blaj se deschide şi Centrul UNESCO pentru Arte „Horea Cucerzan”, după tabăra de pictură, ajunsă la ediţia 21. Vlad Perianu, un sculptor de mare talent, mi-a făcut şi bustul. Voi avea şi o colecţie, eu fiind şi colecţionar. Blajul va rămâne pentru mine oraşul Şcolii Ardelene.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.