Maramureşenii în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918

0
123

Drumul, cu carele, spre Alba-Iulia

Odată constituită, delegaţia maramureşenilor a pornit spre Cetatea Unirii. Drumul peste Gutâi este descris în paginile organului Sfatului Naţional Român, „Sfatul”, de că­tre profesorul Ion Bilţiu-Dăncuş şi capătă, adeseori, aspecte de epopee, fiind presărat cu evenimente impresionante.
Sub pana lui Ion Bilţiu-Dăncuş, drumul spre Alba-Iulia devine un ritual de iniţiere, iar actorii călători vorbesc şi acţionează în termeni de protocol, consacrând cu orice gest şi orice acţiune parcă ceva pentru viitor: „La apelul Consiliului Naţional Ro­mân Central, ca tot cercul electoral unde locuiesc români să se reprezenteze la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia – prevăzuţi cu credenţionalele cercului Sighet şi cu ale Reuniunei Învăţătoreşti şi Florentin Biltz-Dăncuş cu credenţionalul corpului ofiţeresc român maramurăşan am plecat din Sighet 7 inşi, în frunte cu dr.-ul Vasile Kindriş – preşedintele Sfatului nostru comitatens… am plecat joi, în 28. Nov. st. n., la 8 ore dimineaţa.”

Drumul, cu trenul, la Alba-Iulia

Constatând că lipseşte delegaţia vişeuanilor, maramureşenii, „în zori de zi”, în gara Baia-Mare, s-au aşezat cu toţii într-un va­gon pe care au scris „Marmaţia” şi „Trăiască România!” Vagonul lor se afla între vagoanele „Ţara Oaşului” şi „Sălajul”. „Pe toate ferestrile se văd feţe însufleţite, chipuri trecolorate” şi însuşi „conductorul” maghiar, devenit „al nostru” era „cu tricolorul pe chipiu”. Această călătorie oarecum în necunoscut şi imprevizibil s-a dovedit a fi o experienţă unică pentru unii (să călătorească prima dată cu trenul, de exemplu!), aşa încât devenea fascinat, încântător.

În Alba-Iulia, ca la paradă

Cazaţi în gimnaziul din cetate, a doua zi, duminică 1 Decembrie 1918, delegaţia maramureşeană, îmbrăcată în vestitul costum naţional de iarnă, a fost aşezată în fruntea delegaţiilor care au defilat şi, apoi, au depus credenţionalele la hotelul principal. Ceremonialul consacrării Unirii, respectiv al depunerii credenţionalelor de către toate delegaţiile s-a dovedit a fi cea mai impresionantă paradă naţională din întreaga noastră istorie, cum bine s-a observat încă de atunci.
La Alba-Iulia, când bătrânul episcop ortodox dr. Miron Cristea, asemenea altor oratori, de la tribuna întâi unde se găseau maramureşenii (care erau greco-catolici cu toţii), „prin o vorbire raportează adunărei” despre ceea ce s-a votat în Casa Delegaţilor, respectiv „Unirea de la Nistru pân` la Tisa”, bucuria generală stârnită a fost compromisă de protestul maramureşenilor. Acest inedit aspect al inefabilei întâmplări istorice, petrecut la prima dintre cele patru tribune, a provocat un dialog între delegaţii maramureşeni, în frunte cu Ilie Filip din Apşa de Jos şi viitorul patriarh, descris cu dăruire jurnalistică de către ziarul „Sfatul”: „Bătrânul, prin o vorbire, raportează adunărei despre cele ce s-au hotărât în Casa delegaţilor. Ne dă de ştire că s-a hotărât ruperea tuturor părţilor locuite de Români de către Ungaria şi unirea într-o sângură ţară mare, mare şi nedespărţită, care se va întinde de la Nistru pân` la Tisa! – O sută de mii de Români adunaţi în jurul tribunelor, uniţi în acelaşi cuget şi aceleaşi simţiri, cu acelaşi foc al însufleţirei, izbucneşte într-o sângură strâgătură: «Trăiască Unirea tuturor Românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand I! Trăiască regina Maria!». Poporul era ca beat de bucurie. Se vedea că toţi sâmţeam ca unul! Jucau, strigau, se îmbrăţişau de bucurie. Numai o grupă mică, chiar înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă ar voi să strige peste larma făcută de 100 mii de oameni. Uimiţi se uită toţi acolo. Se face tăcere. Grupa mică strigă: «Protestăm în contra devizei de la Nistru pân` la Tisa, nu pentru aceia am venit noi din Maramurăş, de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsaţi altora! Noi încă voim să fim uniţi cu România Mare! Trăiască România Mare, de la Nistru până peste Tisa!»”

Maramureşenii de peste Tisa au fost auziţi, dar nu şi ascultaţi

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioţilor maramureşeni a fost doar auzit, nu şi ascultat şi, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureşul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligenţelor de politică internă angajate de către fruntaşul maramureşean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roşiori, din Roman începea „curăţarea Maramureşului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeţ. Între 16 ianuarie şi 4 august 1919, operaţiunea de eliberare a Maramureşului, la care au participat şi voluntari maramureşeni s-a definitivat, cu preţul a cinci morţi dintre ostaşii români, căzuţi în luptele de la Sighet (Cămara) şi din teritoriul din dreapta Tisei.
Cu toate că a fost câştigată cu arma, partea de Maramureş de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureşul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România şi Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinuos de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinşi când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare şi până la condiţionarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureşului de azi, privind negocierea frontierelor. A urmat „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureş din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat, a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi şi uniaţi, românilor – care sunt latini şi ortodocşi, a fost respinsă de delegaţiile americană, britanică şi franceză. Delegaţia italiană a îna­intat argumentul pe care contele Vanutelli Rey tocmai l-a susţinut, însă nu a putut convinge celelalte delegaţii care s-au pronunţat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”. Diplomaţia noastră externă interbelică, depăşită de situaţie, a înregistrat un prim eşec uriaş când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga şi Bucureşti, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localităţi între cele două state (din zona Oaş).
La sfârşitul Primului Război Mondial, aşadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureşului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfinţit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureşul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomaţia românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reuşit, de-a lungul secolului XX, să-şi conserve fiinţa naţională evoluând în raport de coni­venţă cu trupul etnic al naţiei lor.
Dr. Ilie GHERHEŞ

NICIUN COMENTARIU