Prin ce şocuri trec românii când se întorc în ţară, după ce-au locuit în străinătate

0
207

Milioane de români au plecat din ţară, nouă pleacă în fiecare zi, dar tot nu se ocupă nimeni de impactul psihologic al acestor mutări asupra oamenilor.
Nouă români pleacă din ţară în fiecare oră, dar nu ne dăm seama exact ce efect are toată această dis­locare asupra oamenilor. Pentru unii e visul românesc – să pleci la muncă din ţară, cu ideea că la un moment dat te întorci pe plaiurile natale, mai bogat şi mai fericit. Pentru alţii e vorba pur şi simplu de o facultate. Cât de uşor te readaptezi condiţiilor din România, după nişte ani petrecuţi în străinătate?
Întoarcerea acasă nu este un proces aşa simplu cum ţi-ai închipui. Mulţi studenţi întorşi de la studii din străinătate şi repatriaţii trec prin episoade de readaptare, marcate de stări contradictorii, de la frustrare, izolare, la euforie, alternate cu sentimente de alienare.
Imaginea lui „acasă”, pe care o păstrai în memoria afectivă nu mai coincide cu ceea ce trăieşti la întoarcere, iar asta te poate arunca în stări asemănătoare depresiei. Psihologii au denumit această perioadă de tranziţie reverse culture shock, iar literatura de specialitate abundă de studii pe această temă.
Preocupările psihologilor s-au axat pe expaţi şi studenţii care îşi perfecţionează studiile în afara ţării native. Pentru mulţi expaţi sau repatriaţi, procesul de readaptare la viaţa de acasă este dificil. „Adesea, aceştia suferă de sentimente de marginalizare, de îndoială identitară sau chiar de stări asemănătoare depresiei”, explică Craig Storti, cel mai mediatizat expert în comunicare interculturală, autorul cărţii, devenită best-seller, The Art of Coming Home.
Dacă americanii şi Occidentul iau această experienţă psihologică dureroasă în serios, în România, ţara care are aproape patru milioane de români plecaţi să muncească în străinătate, termenul nici măcar nu a fost adaptat, darămite să fie explicată această problemă cu care te-ai putea confrunta, la întoarcerea în ţară.

„M-am izolat în casa bunicilor”

Am stat de vorbă cu o româncă, Ana, care a trecut prin astfel de momente. Ana e plecată în Marea Britanie de 15 ani, unde lucrează ca interpret legal pentru românii care nu vorbesc fluent limba engleză, martori sau inculpaţi în procesele judecate în UK. Ana şi-a renovat o casă în satul bunicilor, în ideea de a petrece cât mai mult timp în România, dar prima sa experienţă, la întoarecerea acasă, a fost marcată de anxietate.
„Întotdeauna mi-am dorit să petrec mai mult timp în căsuţa de vacanţă pe care am renovat-o, dar nu am apucat să mă bucur de ea din cauza jobului din UK. Ciudat e că în dimineaţa în care soţul meu, neamţ fiind, se pregătea să plece din România şi să mă lase acolo pentru cea mai lungă perioadă din ultimii 15 ani, am făcut un atac de panică. A fost oribil. M-am simţit abandonată, în pericol, expusă, greu să explic angoasa. Mi-am închis obloanele şi nu am vrut să ies din casă pentru o zi. Iraţională fază’’, începe să povestească ea.

Dar cum definesc, mai exact, specialiştii, această perioadă anxioasă?

„Experienţa şocului cultural invers are multe definiţii academice, dar cel mai simplu ar putea fi descris drept dificultăţile de readaptare în ţara natală, pe care cineva le experimentează, după ce acesta a trăit o perioadă lungă de timp în străinătate. Asemănător şocului cultural, prin care studenţii trec în perioada în care se acomodează într-o ţară de adopţie, şi la întoarcere, aceştia se simt tot străini, dar în ţara lor, în afara normelor şi valorilor specifice locului. În timp ce totul le este familiar, ei se simt diferiţi. Pot trece prin sentimente de înstrăinare şi toată rutina vieţii zilnice poate fi afectată”, explică psihologul Kevin Gaw.
În primă fază, repatriaţii trec printr-o stare de euforie asemănătoare lunii de miere, dar această euforie nu durează mult. Cei întorşi acasă intră în criză şi resimt acut sentimente de alienare şi stres. După care vor reveni la euforie, ca apoi să mai urmeze încă o perioadă depresivă. Perioada respectivă poate dura de la câteva săptămâni la un an sau chiar mai mult. Depinde de structura de personalitate a fiecăruia. Psihologul Kevin Gaw a concluzionat că aceste stări interioare conflictuale nu-s trase la indigo, ci se manifestă diferit.
„A fost prea mult să fiu activă în propria familie. Am citit mult, am stat la soare, am fugit de realitatea înconjurătoare şi am început să beau mai mult decât de obicei. Rămăsesem aşa cu o imagine idilică despre satul bunicilor mei. Am insistat că vreau o căsuţă la ţară. După ce a fost gata, îmi doream să petrec o vară întreagă acolo. Dar odată ajunsă, a fost prea mult. Am încercat din răsputeri să mă reconectez. Nu mi-a ieşit”, mai povesteşte Ana.
Ca să iasă din criză, Ana a consultat un psiholog, după care a plecat din România. Revine frecvent în ţară, dar nu pe perioade lungi.

Şocul cultural nu înseamnă depresie

Totuşi, e important de subliniat că aceste stări psihologice sunt la limita normalităţii. Chiar dacă simptomele mimează maladii precum depresia, ele nu trebuie confundate cu ea. Pentru Cinty Ionescu, artistă multimedia şi regizoare de teatru, întoarcerea în ţară, după aproape un an petrecut la New York, a fost factorul declanşator pentru un episod depresiv în toată regulă, finalizat cu o internare în spital şi medicaţie.
„Cred că a fost un factor care a ajutat această depresie, care sigur s-ar fi declanşat şi dacă nu ar fi fost această întoarcere. Pe de altă parte, eu am călătorit mult de-a lungul timpului şi, de fiecare dată când te întorci, ai ne­voie de o perioadă de readaptare. Când s-a declanşat episodul depresiv sever a fost cam o lună după ce mă întorsesem de la New York. Totul era şocant. Mi se părea totul îngrozitor, faptul că mă împingeau oamenii când voiam să mă urc în tramvai, totul era complicat, mi-era greu să ies pe stradă. Te întorci şi compari nişte sisteme. M-am întors, asta e casa mea, dar mă încerca un sentiment ciudat, nici măcar casa mea nu mai părea casa mea. Mă simţeam un străin în propria mea casă, în propriul meu oraş. Inclusiv cu prietenii mei mă simţeam străină. Foarte pregnant era sentimentul de neputinţă legat de evoluţia mea profesională. Lucrasem la New York, unde lucrurile nu sunt uşoare, dar sunt bine organizate şi te întorci în sistemul nostru în care nimic nu e clar, nici un om nu e specializat şi simţi că lupţi cu morile de vânt. Ajungi să faci două-trei joburi într- unul ca să suplineşti această neputinţă şi demenţă care există în instituţiile de stat”, povesteşte Cinty.
În anul 2015, ca urmare a episodului său depresiv, Cinty a realizat un documentar interactiv despre această maladie, Faţa ascunsă. Acum este pe picioarele ei, dar depresia a rămas una dintre preocupările sale artistice.
Ea a avut nevoie de ajutorul specialiştilor, ca să poate depăşi acel episod, dacă, însă, treci doar prin acele stări fluctuante ale readaptării la ţara natală, ele trec de la sine. (s. bogdan)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ