Câinele mamei

0
91

Într-o seară de iarnă, mama s-a întors acasă din sat puţin abătută. Avea ceva pe suflet care trebuia mărturisit. Aşa că, într-o vreme, îmi spune: „Vecinul de pe calea ferată şi-a cumpărat un câine mare, alb şi vrea să scape de cel mic şi negru. Ce zici dacă l-aş lua la noi acasă?”. M-am înduioşat şi eu, mai ales că omul de aproape dorea să scape de bietul animal în mod radical. A doua zi, câinele negru era în lanţ într-o cuşcă lângă gard. Şi aşa curtea casei părinteşti avea un nou paznic. Nu era pretenţios la mâncare, se gudura pe lângă mama, deoarece ea era stăpânul de fiecare zi. Când mergea pe hotar, la Valea Sasului, câinele o urma, alergând în faţa ei. Semn că îi plăcea libertatea. Dar mamei nu-i plăcea un câine care umblă ulicău. Adică pe toate uliţele. Între timp, câinele negru a primit un nume. Ursu, i-a zis mama, nume la care a răspuns uimitor de repede. Anii treceau şi pentru câinele nostru, aşa că mama i-a făcut un alt regim de viaţă. Ziua era în lanţ, iar noaptea era slobod. După ce înconjura de două ori grădina, se instala pe treptele casei. A început să se obişnuiască cu oaspeţii casei. Cum nu avea apucături de câine rău, de la o vreme a primit libertate totală. Începuse să discearnă, aşa, câineşte, oamenii buni de cei cu gânduri nelămurite. Nu ştiu cum s-a făcut că poeţii au devenit prietenii lui. Dar şi el prietenul poeţilor. A fost întrecut în popularitate doar de Hoaţa, care a apărut pe o carte de versuri a poetului Paul Vinicius. Când plecau oaspeţii din ocol, îi conducea până în crucea uliţei. Apoi se întorcea acasă la rostul lui. La un moment dat, câinele îşi făcuse culcuş în şatră, pe o ladă veche a familiei. Pe capacul căreia tata a scris cu creionul chimic luna, data şi ziua naşterii mele. Mamei nu-i plăcea că Ursu meriza pe celebra ladă. De multe ori, câinele îi asculta cuvintele. Nu uit a spune că Ursu reacţiona cu o tandreţe sporită la vorbele mamei.
Deoarece noi, triumvirii, mergeam mai rar pe acasă, între mama şi câinele negru s-a făcut o legătură aproape misterioasă. O bunătate a spiritului viu. O armonie dintr-o veche rânduială a satului. Noaptea, casa doarme, stelele lucesc ori bat ploile, un om trece stingher pe uliţă, câinele latră. Era un semn al statorniciei sigure, deoarece ţăranii nu stăteau în chirie. Mama a început să dea semne de oboseală în viaţă. Era tot mai singură, deşi unul dintre cei trei fii îi eram tot timpul aproape. Şi a venit noaptea de grea cumpănă. În urmă fix cu un an, la ora opt fără un sfert, în ziua Sfântului Nicolae, mama a încetat legătura cu viaţa pământească. Eram aproape, cu sora Maria. Jalea noastră omenească nu are cuprindere. Ea, cea plecată, a lăsat în urmă golul care niciodată nu se mai umple. Satul ni s-a alăturat cu o solemnitate gravă, deoarece povara grea a despărţirii de viaţă a apăsat la multe case din sat. De asta nu scapă nimeni. Această solidaritate a satului, a nea­murilor, face ca greul personal să se răsfire şi pe umerii celorlalţi. Tristeţea devine şi ceas înalt de preţuire, care s-a statornicit prin vreme în spiritul acestor oameni. După legea creştină, trupul mamei a fost dus spre locul de veşnică odihnă. Lângă groapă, lume multă. Preotul închide groapa până la a doua venire. Eram la marginea gropii cu ceasul durerii. Printre lacrimi, văd aproape de sicriu câinele negru. S-a strecurat prin mulţime şi privea golul în care urma să coboare sicriul. Am fost printre puţinii care am acordat atenţie acestui episod. L-aş fi uitat, dacă în anul care s-a scurs de la moartea mamei câinele negru nu se purta ciudat. După un calendar numai de el ştiut, merge la mormântul mamei unde stă numai el ştie cât. Preotul satului îmi spune despre câinele negru de la mormântul mamei. Îmi spun vecinii, oamenii care merg duminica la biserică. Atunci când ajung acasă, deschid poarta, câinele negru în faţa mea la mormânt. În lipsa mea, vecinii din sus, Todor şi Lenuţa, îi dau de mâncare. Câinele negru revine în curte. Şi, periodic, face drumul la mormântul mamei. Mitologia spune despre câine cum îl călăuzeşte pe om în întunericul morţii. Dar câinele este şi purtător al focului vieţii. Pentru mine, Ursu este câinele mamei. Aşa se face că ziua şi noaptea văd un albastru cu vechime de un an. Fix de un an. Lângă azur, câinele negru.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ