Cultura – un nimb ce ne asigură dăinuirea

0
137

– De ce iubesc statuile –

Găsesc emblematice cuvintele lui Andrei Pleşu dintr-un recent articol din Dilema, vizând o răspândită maladie ce bântuie prezentul, unele persoane/personalităţi: „Cutare le ştie pe toate, nu poate fi prostit şi nu scapă nici o ocazie să pomenească îndelungile sale stadii la Biblioteca Academiei drept garanţie a unei culturi devastatoare şi a unei minţi galactice”. Unii vor să strivească, să şocheze, să minimizeze pe alţii cu personalitatea lor. E o formă maladivă a prezentului. Cum rezistăm acestor avalanşe mitomanice? Iată cum: iubind statuile, citind cărţile altora, admirând personalităţile autentice, percutând la ideile bune, înclinându-ne în faţa maeştrilor.
Când spun CULTURĂ, nu înţeleg doar o manifestare de moment, vreun eveniment de mai mare sau mai mică anvergură, şi nici vreo personalitate de circumstanţă prinsă într-o postură publică, în toiul unor evenimente ce-i favorizează vizibilitatea, mărindu-i conturul. Cultura este altceva: e nimbul spiritual ce gravitează în preajma unei personalităţi sau a unei comunităţi şi-i conferă identitate, o face să dăinuie, o distinge şi o afirmă în peisajul lumii. Cum se ţese această aură? În forme şi modalităţi multiple. La nivel personal, opera încoronează omul, ea face nimbul. Efortul creator imunizează fiinţa la sindromul narcisist al adoraţiei de sine. La nivelul comunităţii, cultura e o totalitate, un ansamblu de personalităţi, talente, creaţii şi manifestări, de opere şi idei ce întreţes vălul spiritual ce dă vitalitate şi identitate, afirmă şi dăinuie în lume fiinţa colectivă. Nu detaliez aici cât de lung şi dificil se ţese acest nimb, uneori, în condiţii chiar ostile, dar el măsoară forţa, consistenţa şi puterea unei comunităţi de-a dăinui prin ce are ea mai pilduitor.
Fie ea literatură, istorie, artă, filozofie, ştiinţă, sculptură, muzică, arhitectură etc., cultura se edifică permanent în dublu plan. Pe orizontala spaţiului cultura fuzionează departele cu aproapele, iar pe verticala timpului, ea conectează prezentul, trecutul şi viitorul. Cum? Raportând mereu actualitatea la ideile şi modelul predecesorilor care nutresc câte puţin ţesătura prezentului, curgând spre viitor. Apelul la modele, raportarea la alţii, din trecut sau din prezentul imediat, ori îndepărtat, e oxigenul oricărei construcţii culturale, el face vitalitatea spirituală comunităţii şi continuitatea ei.
De ce iubesc oraşele cu statui, de ce preţuiesc enorm pe cine se înclină în faţa maeştrilor recunoscând cu necesara doză de modestie valoarea altora. Ei bine, iubesc statuile, fiindcă ele sunt semnele recunoaşterii, gestul nostru de salut adus monştrilor sacri ai trecutului. Ei au tăiat pârtiile pe care mergem azi, ne-au arătat căile luminoase pe care se cuvine să păşim înainte, ni s-au dat pe sine drept pildă. De aceea, mă opresc întotdeauna cu emoţie în faţa unor statui precum: Eminescu din faţa Ateneului Român, Blaga din faţa Teatrului Naţional din Cluj, corifeii Şcolii Ardelene de lângă Universitatea din Cluj, bustul lui Eminescu şi statuia Veronicăi Micle de la Constanţa, busturile de pe Aleea scriitorilor din Parcul de la Chişinău şi altele. Ele fac să curgă trecutul în prezent.
Un oraş în care scriitorii îşi continuă existenţa în statui, ce veghează în preajma unor instituţii emblematice este viu, este o citadelă de cultură şi civilizaţie, pe care nimbul culturii îl situează în universalitate şi în veşnicie. Fără astfel de semne, ale reverenţei noastre în faţa unor personalităţi autentice, un oraş nu are identitate, nu ştim ai cui continuatori suntem. Reşedinţa judeţului nostru s-ar îmbogăţi mai mult dacă o statuie a academicianului Augustin Buzura ar face să dăinuie personalitatea sa, ar spori farmecul de tip cultural al urbei de pe Râul Doamnei. Marele scriitor a atins cu prezenţa sa aceste locuri natale, a lăsat urme ilustre în cultura şi literatura română.
Unde să fie amplasată statuia academicianului? Posibil undeva în faţa Universităţii de Nord, indiferent cum se numeşte ea azi, sau, de ce nu, mai bine în faţa Bibliotecii Judeţene, acolo unde în sălile de lectură se nutresc efervescent generaţiile de azi. Sau, de ce n-ar deveni AUGUSTIN BUZURA patronim unei instituţii de cultură? Al Bibliotecii? Al Centrului Universitar etc.?
Când oamenii mari ai naţiunii trec în statui, e o formă de continuitate spirituală. Reverenţa faţă de trecut e semnul valorii noastre, al celor de azi, e un mod de-a învinge timpul, de-a ne ancora noi înşine în câmpul ce defineşte spiritualitatea oraşului, nimbul lui. A cădea în capcana narcisistă a admiraţiei de sine ar fi o ispită ce se cere învinsă cu o anumită tărie de caracter.

Prof. Dr. Terezia FILIP

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ