False obsesii politice

0
132

Partidele sînt formate din oameni şi se comportă ca atare. Cînd greşesc, nu recunosc, dau vina pe alţii şi caută inamici închipuiţi. Comportamentul actual al PSD-ului nu face decît să alimenteze bîrfa politicii din platourile televiziunilor arondate puterii. Formatorii de opinie, fideli puterii, au dat de ştire poporului că democraţia şi statul de drept se află în pericol. Iar întreaga justiţie, nu numai DNA-ul, tinde să devină „stat paralel” cu statul de drept. Personaje vocale ale partidului spun că în continuare liderii coaliţiei PSD-ALDE sînt vînaţi şi ameninţaţi de DNA cu dosare penale făcute la comandă politică. Din spirit de solidaritate trebuie apăraţi şi scoşi din ghearele DNA-ului. Cum anume, prin ample proteste de stradă, faţă de care, inclusiv electoratul PSD-ului va rămîne indiferent. Are alte procupări, nu poartă grija justiţiei nici a statului paralel, iar lui Dragnea nu-i va plînge pe umeri dacă va ajunge după gratii. Nu înainte de a majora pensiile şi salariile, aşa cum a promis în campania electorală. Ideologii partidului care echivalează justiţia cu un presupus stat paralel ar fi bine să pună mîna pe Constituţie.
Cîtă vreme sistemul răspunde la comenzi politice rămîne parte integrată în stat, nu paralel şi nici deasupra statului. Lipsit de independenţă în continuare va decide discriminatoriu soarta clienţilor, în funcţie de interesul structurilor şi centrelor de comandă. Deşi Coaliţia este convinsă că drumul justiţiei se intersectează cu al instituţiei prezidenţiale, o ţine înainte cu statul paralel, sintagmă lipsită de logică. O instituţie paralelă cu statul (nu stat), justiţia va deveni numai cînd o să ţină seama de art. 16 din Constituţie, care spune că „nimeni nu este mai presus de lege”. Pentru îndeplinirea atribuţiilor, prevăzute în fişa postului, la nevoie justiţia are obligaţia să se detaşeze total de societate şi stat, indiferent că vrea sau nu. Drumul paralel presupune ochii închişi, echidistanţă, obiectivitate şi intransigenţă faţă de întreaga suflare dispusă să încalce legea, începînd cu infractorul găinar pînă la demnitarul de rang înalt. De-abia atunci putem vorbi de independenţă faţă de alte puteri şi instituţii ale statului. Din mulţimea misterelor sistemului, obligatoriu unul trebuie cunoscut. Nu ştim dacă doreşte cu adevărat să-şi proclame independenţa. Vrea dar nu poate, poate şi nu vrea, ori nici nu vrea şi nici nu poate. În favoarea ultimei variante am două argumente. Conform Constituţiei actuale, inamovibilitatea le asigură judecătorilor independenţă şi protecţie, nu pot fi destituiţi dacă iau decizii greşite. În absenţa unei legi, a răspunderii în măsură să precizeze gravitatea şi numărul admisibil al greşelilor săvîrşite, magistraţii stau liniştiţi şi nimănui nu dau socoteală. Cînd aud de o astfel de lege, magistraţii preferă tăcerea. Apoi, dacă în luarea deciziilor au simţit presiune politică, oamenii legii trebuiau să iasă şi să spună numele şi prenumele politicienilor care le-au obstrucţionat activitatea. După ieşirea la pensie, declaraţiile făcute la TV nu valorează două parale. Gesturile unor astfel de magistraţi temerari încă se lasă aşteptate. Pentru ca justiţia să devină independentă instituţiile fundamentale ale statului (Preşedinţie, Guvern, Parlament) nu au soluţii şi nici nu sînt interesate. Simbioza dintre Justiţie şi putere este consolidată şi de pe urma ei ambele părţi beneficiază. Cînd Dan Voiculescu a fost la putere cu partidul său a spus un lucru de o sinceritate zdrobitoare. Citesc cu aproximaţie: „Ca să avem toată puterea trebuie să punem mîna pe Justiţie”. Nu a mai apucat, braţul Justiţiei a fost mai rapid şi l-a trimis după gratii. De unde a venit comanda este lesne de înţeles.
Prof. Vasile ILUŢ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.