Premiile Concursului “Flori de gând împotriva violenţei”

0
294

Premiul I
Puzzle

Jurnalul cu marginile rupte stătea aruncat într-un colţ al camerei. O pagină încăpăţânată refuza să stea la locul ei. Un scris frumos, nişte litere puţin înclinate şi ceva subliniat voiau parcă să îi atragă atenţia că sunt acolo. Femeia îşi întoarse privirea, dar orinde se uita, ceva o atrăgea din nou spre foaia aceea de hârtie căzută pe covor. O apucă în grabă, de parcă o ardea şi o băgă la loc, repezită, între celelalte pagini ale jurnalului. Un colţ de hârtie, rămas parcă să-i aducă aminte că e tot acolo, o sâcâia nemilos. Luă hârtia în mână tremurând, închise ochii şi îşi îngropă faţa în ea sorbindu-i mirosul acela specific de hârtie veche şi de „acasă”. Întinse încet mâna după ochelari, de parcă îi era frică să nu risipească mireasma aceea familiară cu o mişcare prea rapidă a mâinii: 26 septembrie 1971. M-am întors de la liceu atât de fericită! Am luat un zece la mate!!! Mama şi tata au fost încântaţi! În sfârşit, toată munca, tot efortul a meritat! Simt că pot să fac orice! Mă şi văd studentă la ASE!!! Oftă. Îşi aducea perfect aminte de ziua aceea. Era atât de încrezătoare, ştia că va reuşi, iar lumina din ochii părinţilor şi zâmbetul acela fericit de pe chipul lor spuneau mai mult decât o mie de cuvinte! Se surprinse zâmbind la amintirea acelor clipe frumoase. Îşi ridică privirea de pe foaia aceea atât de dragă şi privi în jur. Zări fotografia de nuntă, de acum 20 de ani. Erau atât de frumoşi! Şi totuşi, nu reuşea să vadă decât ochii aceia negri, pătrunzători şi reci, mai ales reci. O fixau din orice unghi i-ar fi privit. Un fior rece îi trecu pe şira spinării. Apucă jurnalul şi-l strânse la piept sărutându-i paginile pline de cerneală. Se agăţa de el ca de o ultimă speranţă la fericire. Între paginile acelea se găseau toate visele ei şi iubirea. Jurnalul acela era seiful în care îşi păstra sufletul, tinereţea şi speranţa, departe de vorbele lui grele şi de ploaia de lovituri cu care o „saluta” în fiecare zi. Deschise la întâmplare o pagină. Literele îi fugeau prin faţă, iar chipul lui dispreţuitor îi apărea în faţa ochilor ca o fantomă… Plângea, iar lacrimile ştergeau scrisul acela frumos… Nu trebuia să îşi amintească cum e să fii fericită, căci sufletul i se chircea şi i se strângea ca într-o menghină. Reuşişe să uite ce înseamnă fericirea şi uite că acum jurnalul acela, pe care îl iubea atât de mult, ţinea morţiş să îi şoptească: „fericire”, „speranţă”, „iubire” ca un ecou al unei vieţi trăite de altcineva. Îl aruncă cât colo… Cu ce greşise oare? Se îndreptă şovăind spre jurnalul aruncat, ale cărui pagini erau împrăştiate peste tot. Începu să le adune una câte una… Lacrimile şterseseră câteva cuvinte de pe foaia care adunase ca într-un pocal toate lacrimile ei. Luă un pix şi, cu migala unui restaurator se apucă să reconstituie scrisul acela drag. Îşi dădu seama că niciodată nu va mai arăta la fel, dar era reparat, măcar nu va pierde literele acelea preţioase, amintirile a ceea ce însemnase viaţa ei până atunci. Când reuşi să rescrie şi ultimul cuvânt privi bucuroasă rezultatul. Nu va fi niciodată ca nouă, dar va fi. Aşa cum refăcuse jurnalul, aşa va aşeza fiecare piesă din puzzle-ul sufletului la locul ei. Şi ea, şi jurnalul vor fi ca noi, iar mâine va scrie o nouă pagină în el. Trăia…

Karina STAINER, cl. a XI-a B, CN „Gheorghe Şincai”
Prof. coordonator Claudia STAINER, CT „George Bariţiu”

Premiul I
Curaj pentru un adio

Pe leagănul părăsit din capătul grădinii, obişnuiesc să mă destăinui florilor în fiecare dimineaţă. Ele sunt singurul meu refugiu după nopţi întregi petrecute în furtuni de suspine. Şiroaiele de lacrimi îmbibate în aşternuturile albe asistă la toate episoadele tale agresive. Visez să evadez şi să cutreier lanuri de grâu, să străbat poteci nesfârşite şi câmpuri pline de păpădii. Să plâng de fericire în acelaşi timp cu ploaia şi să ascult susurul râurilor. Să mă cufund în vorbe dulci şi să mă salvez de iluzii.
A fost o vreme când eram împlinită. Braţele tale erau ca nişte bariere care mă protejau de ceea ce urma să fie dincolo de ele. Am căutat reţeta în speranţe, dar au pălit şi ele sub asprimea vocii tale. Promisiunile şi jurămintele le păstrez ca pe nişte piese de muzeu…
Astăzi, în nebunia mea, am făcut un pact cu sufletul. Am cedat la insistenţele lui şi l-am lăsat liber. Mi-a spus că nu se va mai întoarce la tine niciodată. Ţie îţi vor rămâne doar amintirile cafelelor amare pe care ţi le făceam, iar mie îmi va rămâne doar viitorul. Rămas bun, trecutule, eu am decis să mă rup de infern, l-am cunoscut atât de bine încât vreau să-mi fie pace!

Sonia-Maria PAP, cl. a XI-a B, CN ”Mihai Eminescu” Baia Mare
Prof. coordonator Anca GAVRA

Premiul II
Eu, femeia

…Îi era frică. Trupul îi era amorţit. Lumea dinăuntru era de mult timp moartă. Gingăşia pe care o emanase cândva dispăruse odată cu urmele lăsate de omul pe care-l numise sufletul ei pereche.
Amintirea vieţii trăite înainte o făcea să-şi dea seama că e neputincioasă. Prezentul o ţinea captivă. Viaţa aceea în care se simţise liberă, cu capul în nori, zâmbitoare, frumoasă şi gata să iubească i-a fost luată. Tot de cel pe care îl considerase jumătatea ei.
Îi era dor să se bucure de lucrurile mărunte. Să zâmbească unui chip fără să-i fie frică. Să spună ce gândeşte fără inhibiţii. Să glumească şi să se bucure de viaţă.
Fusese o femeie fericită.
Acum, trăia într-un coşmar din care nu părea să mai aibă scăpare. Un infern, de care nu ştia nimeni, era prezent între acei pereţi care lăsau impresia unui cămin primitor. A unui loc al iubirii.
Ea, care iubise cu atâta ardoare cândva, se sacrifica zilnic. Visa la relaţia perfectă de la început. Fusese doar o iluzie. Nu înţelegea cum acel bărbat, a cărui atingere îi oferise atâta căldură, îi lăsa acum urme reci şi adânci în suflet. Colorate intens.
Ce-o îndemna să le acopere?
***
Apucă telecomanda, cu gândurile aiurea…
Acelaşi discurs… Să nu te resemnezi niciodată crezând că nimic nu are sens dacă nu ai pe cineva lângă tine.
Cea mai importantă eşti tu, femeie!”

Oana DURUŞ, cl. a XI-a F, CN “Vasile Lucaciu”
Prof. coordonator dr. Delia MUNTEAN

Premiul I
Strigăt mut

Priveşte dincolo de ce vezi, străine,
Priveşte atent la şi nu doar prin mine!
Sunt eu, prinsă-aici, în trupul acesta firav
Te rog, apleacă-ţi privirea, zâmbeşte-mi cu drag!

De ce m-ai cunoaşte, de ce să m-ajuţi?
Grăbit, paşii tăi devin şi mai iuţi.
Te-ndreaptă spre casă, de fapt nici nu vezi
Te strig cu disperare şi ştiu, nu mă crezi.

Mă plimb pe o stradă sperând în zadar
În ochi să-mi zăreşti disperarea, paharul amar
Te rog doar o vorbă să-mi spui, să-mi şopteşti
Speranţa o caut, aştept s-o sădeşti.

Priveşte-mă-n ochi, acolo citeşti
E-un vers dintr-o viaţă şi nu-s doar poveşti.
Priveşte-mi tăcerea! Străine, tu nu vezi oare?
Durerea mea surdă, speranţa ce moare…

Karina STAINER, clasa a XII-a B CN „Gheorghe Şincai”
Prof. coordonator Claudia STAINER, CT „George Bariţiu”

Premiul II
Lupt până la capăt

Această poveste nu am spus-o niciodată,
Trebuie să mi-o iau de pe suflet, să fiu eliberată.
Toată durerea şi adevărul le port ca pe o rană din luptă,
Atât de speriată, atât de confuză…am fost zdrobită.
Dar acum sunt mai puternică decât am fost vreodată.
Sunt o supravieţuitoare… în mai multe moduri decât crezi.
Există o parte din mine ce nu se va mai întoarce,
O mică fată a crescut prea repede,
A fost nevoie doar de un moment,
Nu voi mai fi la fel…
Azi îmi vreau viaţa înapoi,
Şi nu mai e nimic ce poţi să spui.
Căci eu sunt o luptătoare…

Cristina MOŢOC, cl. a X-a E, CN „Mihai Eminescu”
Prof. coordonator Anca HENDEA

Premiul II
DESTIN

Aceiaşi ochi ce mă priveau odată
Cu drag, chiar tandru uneori,
Aruncă-acum în inimă săgeată
Şi-o sfâşie nebuni, necruţători.

Aceeaşi mână ce mă alinta odinioară,
Trecând uşor peste ai mei obraji,
Acum îşi lasă-amprenta cu forţa ei amară,
Spălându-se cu lacrimile mele iar şi iar …

Acelaşi OM, iubitul meu odată …
Şi, Doamne, aproape c-am uitat de tot
Ce-a fost iubirea lui nemăsurată!
Acum devine tot mai des NEOM.

Dar sunt FEMEIE şi port mereu în gând
Destulă demnitate, chiar de adesea plâng.
Vreau, ştiu şi pot să fac ce e mai bine:
Destinu-mi aparţine, de-acum trăiesc cu mine!

Oana CORPODEAN, clasa a XI-a A, CE „Nicolae Titulescu” Baia Mare
Prof. coordonator Vlad ANDREICA

Premiul II
Pagină de jurnal

24 noiembrie
Mă scufund tot mai adânc în marea aceasta de răni ale propriului suflet. Apa sărată şi nemiloasă m-a înghiţit demult, acum aştept să mă învăluie pe deplin sau să mă izbească de fundul acestui abis. Devine tot mai întunecat în fiecare clipă şi deodată mă străpunge un fior de disperare, de teamă. Percep fiecare detaliu ca pe un crochiu şters, însă nu permit să mă sting. Mă simt legată cu o funie groasă pe care cineva o strânge constant, provocând sângele arămiu să-mi curgă pe piele, dar apa îl dizolvă prea repede. Vreau să ajung la capătul drumului, singura mea eliberare, poate chiar o poartă către o nouă viaţă…
… Acesta este visul meu din repetatele nopţi, aproape nedormite. Mă macină cumplit şi nu îmi dă linişte, mă înspăimântă şi mă îmbolnăveşte… Tac şi îndur totul… Mi-aş dori să renunţ la tot uneori, în schimb, vreau să cred că sunt mai puternică de atât.
Astăzi, într-o zi liniştită de vineri, sunt singură acasă… Gândul îmi zboară deodată… Oare sunt singura prizonieră a vieţii pe care eu însămi mi-am creat-o? Instinctul îmi spune că nu, căci violenţa este o armă a celor slabi… Faptul că femeia, prin lipsa ei de putere fizică sau poate doar din cauză că este femeie, devine victimă îmi conturează crudul, tristul adevăr al vremii în care trăiesc… Rănile interioare şi exterioare mă mistuie, mă transformă încet în cenuşă, dorinţa de a crea o revoluţie împotriva acestor nedreptăţi creşte în inima mea şi… Aud nişte paşi apăsaţi care se îndreaptă spre uşa din faţă a casei. Mica flacără de speranţă piere, simt că urmează să mă adâncesc iar în acelaşi abis întunecat din care nimeni nu mă va salva…Observ clanţa apăsată puternic, iar panica îmi cuprinde fiecare muşchi…Poate că în cele din urmă, aceasta mi-e soarta.

Adelina Florina ZAH, cl. a X-a G, CN ”Gheorghe Şincai” Baia Mare,
Prof. îndrumător Anca HENDEA

Premiul II
Despărţire

Tu nici nu ştii cum ţi-am ghicit plecarea
Şi paşii tăi au luat după ei toate stelele
Şi secundele s-au oprit pe cărarea
Pe care te-aşteptam să-mi aduci visele.

Nu te mai chem, nu te mai caut, nu mai sper,
Mi-e inima prea plină de durere
Şi în curând va dispărea şi amintirea
Ce m-a ţinut legată de-o părere.

Petruţa NICOARĂ, cl. a IX-a B, CT „C. D. Neniţescu”,
Prof. coordonator Adela NECHITA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.