Pe când viitorii paşi?

0
215

Despre satul românesc se vorbeşte destul de mult, în diferite ocazii. Subiectele se dovedesc aglomerate de grija faţă de viitorul său în universul prefacerilor pe care abia de le descifrăm la scara întregii societăţi. Dar cum ar putea fi ocolite problemele, multe, care se intersectează sub cerul rural? Mai ales că aici îşi desfac tentacule de tot felul, pândesc fără oprire necunoscute majore, pot fi descifrate cu uşurinţă pericole de necontestat.
Academia Română a organizat o reuniune consacrată satului şi perspectivelor sale de evoluţie în lungul deceniilor următoare. Convocând la sfat intelectuali de ţinută şi deschizând ferestre spre toate azimuturile tematice, dezbaterea găzduită de forul ştiinţific suprem al ţării ne-a dat posibilitatea tuturor celor aflaţi în Aula Academiei să urmărim un schimb de idei scânteietor, cu virtuale prelungiri în timp şi spaţiu. Dar mai ales să constatăm că sechestraţi de tevatura problematică la zi, oamenii de ştiinţă nu pierd din vedere niciun moment cât de important este să se implice în abordarea civilizaţiei rurale aşa cum o prefigurează mişcarea societăţii în ansamblul său.
Comunicările au baleiat o vastă suprafaţă care circumscrie viaţa la ţară, ca să folosesc o sintagmă utilizată. Studii efectuate de instituţii specializate, lecturile fără oprire în domeniu, comparaţii de tot felul reuşesc să compună o imagine de mare interes. N-au lipsit trimiteri bibliografice la elogiul rostit la adresa ţăranului român de către iluştri exponenţi ai culturii noastre. De aici la evocarea cu nostalgie a copilăriei trăite între frontierele satului natal n-a fost decât un pas. Dar mai presus de toate s-a conturat preocuparea de a veni şi a privi de aproape chipul de azi al satului, al românului care preferă să se ştie vrăjit în continuare de veşnicia căreia i-a dat naştere. Au fost formulate întrebări de tot felul, multe deocamdată fără răspuns. Ca într-un demers gândit să marcheze cărări capabile să ducă departe spre Orizont, aş zice că participanţii la dezbateri s-au înţeles să se rostească în acelaşi sens de mers şi anume: Ce putem face?
Aproape jumătate din populaţia României trăieşte în zona rurală. Apropierea satului de oraş, insistent vehiculată de propaganda vremurilor de dinainte, oare pe ce coordonate mai funcţionează? A rămas ceva din acel gând că dacă mai toţi ne tragem de la ţară, unii direct, alţii prin moşii noştri, ne-am păstrat neştirbit visul de a-i vedea în veşminte omeneşti, vreau să spun ca nivel de viaţă, ca posibilităţi de comunicare cu restul lumii, şi pe cale de consecinţă suntem dispuşi să nu ne scoatem din cap o axiomă: problemele lor sunt şi problemele noastre. Deci unde putem noi să le îndulcim amarul unei vieţi atât de greu încercate uneori? Ce puteam am făcut? Ce trebuie făcut poate fi împins mai cu îndemânare, cu efecte benefice, prin implicarea noastră.
A fost la modă raportarea la sat ca la un paradis deschis celor rămaşi acolo. Un cântec din anii interbelici nu prididea să fredoneze „realităţi” de genul: Ară plugul sus pe coastă/ Plug cu patru boi/ Nicio viaţă nu-i frumoasă/ Ca în sat la noi. Eram îndemnaţi să idealizăm, să nu vedem câţi elevi mergeau la şcoală desculţi, trei sferturi din an. Priveam opincile ca pe un dar minunat. Satul de azi mai are puţin de-a face cu satul în care am copilărit noi şi cu atât mai puţin cu ruralul de pe vremea părinţilor noştri. A reproiecta viitorul satului înseamnă a pleca de la cunoaşterea concretă a stărilor de lucruri în cele peste zece mii de sate adunate în comune mai norocoase ori mai puţin.
Milioanele de săteni îşi câştigă existenţa din îndeletniciri pe care vremurile le-au împins spre desfigurare, căci aratul şi semănatul devin o caznă. S-au vehiculat, în intervenţiile vorbitorilor, şi atitudini contradictorii. Situaţia arhitecturii satului a făcut obiectul unor interveţii calificate, cu darul de a semnala prezenţa şi sensibilitatea problemei. Dar şcoala, educaţia prin sistemul de stat deschis tuturor mai pot pretinde că ne deschid ochii în mod egal, în condiţiile în care apar atâtea dificultăţi în plan practic? Autobuzele şcolare au devenit realitate, balamucul legat de manuale s-a mai diminuat. Dar rămân decizii luate în dorul lelii, care riscă să elimine şcoala din viaţa satelor cu prea puţini şcolari. Ce se face în asemenea situaţii? Îmi amintesc că la televizor, cândva, un reportaj făcut de Alexandru Stark prezenta Şcoala de la Meri, o sală de clasă în care învăţau în aceeaşi încăpere toţi cei şapte elevi din localitate, situaţi în clase diferite. Se găsise soluţia de adaptare. Da, într-acolo cred că trebuie să ne mişcăm, cartea să ajungă în orice sat şi sătuc românesc, prin forme specifice. Nu ne putem face că nu înţelegem. Cum o scoatem la cap cu asistenţa medicală în aşezările rurale? Există un sistem de urmărire a existenţei şi funcţionării bibliotecii şcolare, respectiv comunale? Cine are grijă de anatomia şi fiziologia căminelor/centrelor culturale? Se impune un sistem coerent şi eficient de reaşezare în cadru a şcolii de meserii săteşti, după chipul şi asemănarea fizionomiei satului de azi, unde sfera serviciilor capătă importanţă prin avansul în gospodărie a echipamentelor de tot felul. La cine să apelăm când ni se strică televizorul, maşina de spălat ori tractorul?
Iată ce indică un recent sondaj la sate. Dintre cei chestionaţi, 68% sunt angajaţi; 73% sunt căsătoriţi, 36% au maşină; 63% deţin un telefon mobil; 70% şi-au deschis carte de credit; 70% îşi fac aprovizionarea din supermarket (66% din cumpărături sunt bunuri alimentare). Doar unu din cinci subiecţi chestionaţi îşi câştigă existenţa din ce produce în ograda proprie. S-a cam apropiat oraşul de sat!
Cristian Hera (foto), vicepreşedintele Academiei, merită felicitări pentru reuşita acestei sesiuni de comunicări. A fost acolo şi actualul ministru al agriculturii, cu o intervenţie aplicată. Acad.Eugen Simion a pus degetul pe câteva răni care privesc cultura satului contemporan. L-am urmărit la tribună şi pe actorul Dan Puric, savuros de fiecare dată. Radu Rey, cu a sa intervenţie, vizează soarta satului din Carpaţi. Întrebarea: când şi cine va face următorii paşi? Este foarte important să nu lăsăm practica să ne sufoce…
Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.