Era în anul 1964, mă aflam la Bârsana, pentru cercetări (eram student). Atunci l-am întâlnit pe Petre Lenghel-Izanu (se împlinesc 110 ani de la naşterea sa) şi el aduna plăsmuiri anonime din gura ţăranilor. M-a lăudat că desfăşor o activitate nobilă, că folclorul reprezintă zestrea de preţ a poporului. Aveam la mine un mic aparat de înregistrat, marca Tesla, pe care l-am împrumutat de la Laboratorul de Fonetică al Facultăţii de Filologie din Cluj, de la Ionel Stan, un dascăl minunat, prieten de-al nostru.
S-a petrecut atunci o întâmplare hazlie, la care a fost martor şi dascălul sighetean. Am mers la o casă unde am făcut înregistrări, iar la plecare o femeie ţinea morţiş să vină cu noi. Dascălul Petre ne-a îndrumat către o familie, unde o femeie pe nume Măricuţa ştia multe hori, balade, descântece. La plecarea spre altă casă, femeia care ne-a însoţit ne-a spus: „Viu cu ’mneta, domnişor, că tare bine-mi place cum lucri cu minunea ceie de şcotuie, că văd că te-aude, te-ascultă şi-apoi îţ’ spune tăt ce-ai grăit înapoi. Bag sama, îi dracu-n ie băgat, că aşé minune io n-am mai văzut. Ptiu! Ptiu!” Scuipă baba de tri ori şi de tri ori face semnul crucii. Când intrăm la o altă casă, unde o femeie pe nume Mărie ştia şi ea să horească, n-apuc bine să salut cu „Laude-să!”, că însoţitoarea mi-o luă înainte: „Vai de mine, hăi, Mări’, ce minune are domnişoru aista în straiţă! Are-o şcotuie şi ié di pă ie on fideu, apasă-on bumb şi o şinură să-nvârteşte păste două rotiţă. Aceie şcotuie te-aude, te-ascultă şi-apoi îţ’ spune tăt ce-ai grăit. Pântru Dumnezo, hăi, Mări, la aceie să nu grăieşti orice, că tătă lumea te-o auzî şi te-or duce aiştea”. Cealaltă, speriată, face trei cruci şi zice: „Doară nu-i dracu în şcotuie? Apoi io n-am ce grăi rău”. O fac să înţeleagă că nu ne interesează altceva, ci doar cântecele.
Satul era patriarhal pe atunci. Casele erau din lemn, acoperite cu draniţă şi paie. Nu era curent. Lumea, destul de simplă. Cu dascălul sighetean, am dormit la aceeaşi casă. Seara, am vorbit despre ce am descoperit pe teren. Mi-a povestit lucruri interesante despre personalităţile pe care le-a cunoscut. L-a elogiat pe Ilie Cleja, vajnicul său dascăl din Bârsana, apoi despre dascălul cărturar Ion Bârlea, un alt profesor de-al lui, de la care a moştenit interesul şi dragostea pentru folclor. Cuvinte de laudă avea şi pentru Ioan Bilţiu-Dăncuş, de la care a moştenit, deopotrivă, interesul pentru istorie şi folclor. Mi-a depănat amintiri despre Gheorghe Vornicu, care era un bun dascăl, ţinea lecţii fascinante şi-i ajuta pe elevii veniţi din Moldova la Şcoala de învăţători. Cum legătura cu Moldova, pe atunci, se făcea prin Cehoslovacia, elevii nu puteau ajunge acasă, aşa că stăteau în locuinţa sa. Pe aceşti elevi îi trimitea prin sate să adune obiecte pentru Muzeul Etnografic.
Ne-a depănat amintiri despre Iacob Dermer, fost colaborator de-al său, care a avut parte de un destin tragic. După ocuparea Ardealului de Nord, cu încă vreo doi ortaci intelectuali, a trecut graniţa în Ucraina, unde şi-a găsit sfârşitul.
Dascălului Petre Lenghel-Izanu îi plăcea să-i evoce pe intelectualii sigheteni, avea cuvinte calde pentru Gheorghe Dăncuş, Vasile Ilea, Mihai Marina, Artur Anderco şi alţii. Petre Lenghel-Izanu era un pasionat culegător de folclor, înfrăţit cu cutreierarea satelor. Era fericit: „Vai, ce lucruri faine au lelea Mărie din Onceşti şi Nemeş Pălăguţa din Bârsana! Apoi cum să nu te apropii de ele?” Pe atunci satele maramureşene erau cele mai bogate în folclor.
Umbla de unul singur prin sate, îmbrăcat sumar chiar şi pe vreme mai friguroasă, de multe ori flămând. Când mergeam împreună, îmi zicea: „Oare unde se va îndura gazda să ne dea să punem ceva la valiză? N-am mâncat de dimineaţă nimic”. Într-un loc, la o performeră, am fost serviţi cu păstăi. Îmi spuse râzând: „O fost cam în apa lor”, la care eu i-am răspuns: „Calul de dar nu să coată-n gură. Măcar te spală pân pâncite”. Am dormit împreună la o performeră, în condiţii modeste, şi mi-a spus că „priciul tare e bun pentru dormit, că nu încurcă circulaţia sângelui. Nici visuri urâte nu ai când dormi pe el”.
Până să ne culcăm, o provoc pe gazdă să ne spună ce ştie. Începe o poveste pornografică, dar Petre o ia la rost. „Nu grăi atâtea îmbălăciuni, că-ţi umpli sacul de păcate şi-apoi pă ceie lume ai de lucru cu Scaraoţchi, cu Michiduţă. Vrei să ajungi pă mâna lor?” Gazda o schimbă şi ne spune tot felul de poveşti cu dracul, dar Petre iar o ia la rost. „Femeie bună, mai lasă-l pe dracu’, că poate vini să ne ducă. Alticele nu ştii?” Baba deapănă apoi o poveste cu zmei şi împăraţi. Repede o înregistrez pe bandă. Dar Petre nu avea decât creion şi caiet şi o tot întorcea să-i spună povestea mai încet, s-o poată scrie. Ne-apucă orele mici. Apoi bătrâna se opreşte din firul poveştii zicând: „S-o mai lăsăm şi pă altădată, că io mă scol dimineaţă la marhă şi la oi”. A fost o poveste frumoasă, dar întreruptă. Atunci i-am argumentat de ce umblu eu cu „şcotui”, cum zicea el, după mine. „Cu ele am spor, cum ai văzut la poveşti, te mănâncă câinii până scrii una, ba performera pierde şi firul poveştii”.
Petre Lenghel-Izanu era un tradiţionalist convins. Nu voia să audă de magnetofon, deşi i-am tot spus că, notând cu creionul în caiet, îţi scapă ce este esenţial la documentul folcloric, adică melodia. Nu-i plăcea nici aparatul foto, pe motiv că pe teren omul trebuie să fie lejer. Când mă opream să fotografiez o poartă veche, o casă veche, instalaţii ţărăneşti, obiecte de artă populară, îmi zicea: „Hai, nu tot pierde vremea de pomană”. I-am spus că mi-am propus să reţin pe pelicula foto, aşa cum am învăţat de la cercetătorii pe lângă care m-am format, variate aspecte ale culturii populare, care peste un timp vor dispărea. Şi-au dispărut multe din cele fotografiate în timpul acela! De aceea, pentru a nu ne încurca unul pe celălalt, în situaţia în care cercetam unul după ureche, celălalt mecanic, am renunţat de a mai merge împreună pe teren.
Cum am adunat amândoi material folcloric de la aceiaşi performeri, pe măsură ce publica din cele adunate, am observat că îi plăcea să recreeze textul folcloric. Când m-a întrebat odată de ce nu-l citez în studiile mele, i-am răspuns că nu-mi place cum procedează, deoarece intervine în texte şi astfel de texte nu mai au valoarea de documente etnologice.
La Sighet, când l-am vizitat la locuinţa sa din apropierea parcului „Grădina morii”, am stat puţin, era supărat pe mine pentru dojana făcută. N-am vorbit ani de zile, dar apoi ne-am împăcat, căci îi plăcea să povestim de-ale folclorului. O dată i-am sugerat să depăşească faza de interpretare descriptivistă a folclorului. Din nou nu ne-am mai întâlnit o lungă perioadă… Dar prietenia noastră a fost mereu deasupra micilor incidente bazate pe contradicţii.
Pamfil BILŢIU
