Jos textila! sau Cum şi de ce să vorbeşti fără perdea despre ceea ce simţi

0
213

Oameni buni şi frumoşi!

Vă mulţumesc că aţi venit şi în seara aceasta într-un număr atât de mare aici, în club, să mă vedeţi. Da, da, ştiu exact la ce vă gândiţi acum – ce stripper e ăsta şi de ce dracu vorbeşte în loc să danseze şi să se dezbrace? – şi cam aveţi dreptate! Însă, cu părere de rău, vă anunţ că nu veţi avea parte de niciun dans în această seară, iar hainele nu am să mi le dau jos. Ah, iar înainte să plecaţi înjurându-mă, lăsaţi-mă să vă explic măcar de ce!
Mi se pare că v-am arătat prea mult din ce am şi prea puţin din ce nu am. De aceea, astă-seară îmi voi dezbrăca sufletul şi îmi voi lăsa gândurile să danseze, având pe fundal privirile voastre pierdute. M-am săturat să îmi las corpul ghidat de muzica asta (pe care, apropo, o urăsc), să-mi petrec juma’ de noapte în chiloţi şi să mă scutur de purici pentru plăcerea voastră meschină. Gata!
Ce ţăcănit – veţi spune. L-aţi citit pe Noica? Fireşte că nu. Sunteţi într-un club de striptease, păcătoşilor, normal că nu ştiţi cine este Noica! Ei bine, eu ştiu. L-am citit azi-dimineaţă, după ce am ajuns acasă. La un moment dat, într-una din cărţile lui, era scris aşa: Ce-ar fi să-i dezbrăcăm întâi sufletul? Mi-am zis că oricum îmi dau jos hainele weekend de weekend, aşa că de ce nu mi-aş da jos şi pietrele de pe inimă cu ocazia asta?
Sunteţi atât de mulţi şi atât de frumoşi … şi totuşi atât de puţini şi atât de urâţi. Sper ca până la finele acestei demonstraţii de ifose şi frustrări să-mi schimb părerea despre voi, căci voi sigur vă veţi schimba părerea despre mine.
Nu-mi place să fac altuia ceea ce mie nu-mi place. Nu obişnuiesc să arăt cu degetul, chiar dacă mi s-au scos ochii de mii de ori cu arătătorul a sute de oameni. Lumea aceasta e ca o instanţă cu mult prea mulţi judecători şi cu mult prea puţini avocaţi.
Probabil credeţi că-s doar un ţigan nătâng care cerşeşte atenţie. Asta s-a crezut despre mine o viaţă întreagă: că, fiind negru, cerşesc felurite chestii. Ei bine, nu-i adevărat! Nu am cerşit un leu în viaţa mea şi nu am furat nimic niciodată, decât dacă credeţi că vă fur acum timpul.
Am la fel de mulţi bani în portofel cam câţi metri pătraţi are casa în care locuiesc şi – ghiciţi ce? – mai mulţi fraţi decât clase terminate. Am refuzat luxul de a-mi face griji că nu intru la liceul pe care mi-l doresc, întrucât nu mi-am dat niciodată capacitatea. Eu n-am primit o şansă ca voi, la o facultate, două, şi nici bani de la tăticu’, să merg în club să-i sparg… De la vreo nouă ani, am fost nevoit să vând minciuni scumpe pe bani puţini, în intersecţiile din oraş, ca pe urmă să curăţ parbrize, să spăl maşini şi să dau la lopată.
Obişnuiam să îmi iau cărţi din puţinii bani care îmi rămâneau după ce le cumpăram mâncare fraţilor mei mai mici, pe care am să vi-i şi enumăr, în ordinea apariţiei lor în această lume lipsită de temei: Gicu, Bănică, Romi, Panseluţa, Diana, Alecu, Magdalena, Tibi, Ioniţă şi Veronica, ea are vârsta de patru luni.
N-am să vă mint: prima oară când am intrat într-un anticariat mă durea măseaua. Aveam zece ani, dinţi cariaţi şi tot ce voiam era să-mi pice odată dintele ăla care mă supăra. Când am intrat în anticariat, mi-a picat însă faţa.
Nu-mi aduc aminte prima carte pe care am citit-o, dar cea în care mă regăsesc cel mai bine este, cu siguranţă, „Singur pe lume” de Hector Malot. Din păcate, nici nu am terminat-o. A fost o iarnă grea şi a aţâţat tata focul cu ultimul capitol. Trei zile după aceea, acesta a dispărut şi nu l-am mai văzut vreodată. Mătuşa Gina spune că tata s-a luat cu Maria de la cinci şi s-au dus în Spania. Mama a fost distrusă.
Eu am avut o singură prietenă. Ironic sau nu, o cheamă tot Maria şi e cu câţiva ani mai mare ca mine. Am cunoscut-o când vindeam flori de câmp pe bulevard. A fost singura persoană care m-a privit vreodată în ochi mai mult de câteva secunde şi mi-a zâmbit. Eu am ezitat la început; n-am ştiut ce să fac, neconfruntându-mă până atunci cu o astfel de situaţie. Într-un final, am alergat după ea, cam cum aleargă brazilienii la maraton, cu cel mai frumos buchet în mână, dar prietenul ei scosese deja maşina din parcare, iar până să ajung eu la ea, dusă a fost.
Exact trei ani mai târziu, ne-am revăzut. M-a ţinut minte. Ne-am întâlnit, şi de această dată întâmplător, în parc. Tocmai ce se despărţise de logodnicul ei. Cum nu aveam vreun buchet de flori la mine, i-am cules câteva brânduşe.
Exact trei zile mai târziu, ne-am despărţit. Urma să plece din ţară, la un unchi de-al ei, din Suedia sau Danemarca, şi să facă facultatea acolo. Ultimele ei cuvinte, înainte de adio, au fost, citez din memorie: oricum ai mei nu erau de acord să umblu cu un negru.
Singura femeie din viaţa mea pe care o iubesc cu adevărat, mama, s-a îmbolnăvit recent de cancer la plămâni. Nu prea înţelegem noi, copiii ei, cum e posibil, căci nu prea fuma, decât maximum trei ţigări pe zi, şi alea căpătate, că nu ne permitem să facem o astfel de risipă. Fiecare încearcă s-o ajute cum poate, iar prin asta mă refer că ne străduim pe cât posibil să nu o încurcăm cu nimic.
Ceea ce-şi doreşte mama cel mai mult de la mine este să-mi aflu o fată şi să-l găsesc pe Domnul. M-a dus la biserică de când eram mic, deşi nu sunt botezat. Nu-mi plăcea. Nu-mi place nici acum. Vreau să vă zic că n-am apucat să mănânc ouă de Paşte de cel puţin zece ani, fiindcă le lăsam mereu fraţilor mei mai mici şi ma­mei. Brad de Crăciun nu-mi amintesc să fi împodobit vreodată. Chiar şi dacă am fi tăiat unul din pădure, n-am fi avut unde să-l punem în casă, e plină…
Dacă urăsc Biserica? Nu ştiu. Urăsc Crăciunul, probabil fiindcă-s invidios pe bucuria celorlalţi. Vecinii de deasupra noastră primesc colindători. La noi nu vine nimeni niciodată. Şi nici ei sau ceilalţi, din celelalte blocuri sau din casele din zonă, nu ne primeau pe noi. Nu deschideţi la ţigani!, îi auzeam pe părinţi şuşotindu-le copiilor, în spatele uşilor închise.
Ipocrizia oamenilor în preajma sărbătorilor, falsitatea din ochii preoţilor, toate acestea m-au transformat într-un ateu. Dar nici asta nu cred că sunt, fiindcă nu neg existenţa lui Dumnezeu şi nu cred că-l urăsc pe El, ci mai degrabă urăsc creaţia.
Uneori simt că viaţa e aşa de nedreaptă cu mine! Gândiţi-vă că, la un moment dat, o doamnă de la un ONG a aflat de situaţia noastră şi m-a abordat, pe vremea când încă împărţeam ziare. Mi-a spus că vrea să strângă bani, să ne ajute. Mi-a cerut numărul de telefon, ori eu nu aveam aşa ceva acum patru ani. Doamna respectivă a strâmbat din nas, a zis un ok lunguieţ şi nu m-a mai căutat. O fi considerat că nu sunt sărac dacă n-am telefon, ci foarte sărac, iar ea îi ajută doar pe cei săraci, sau cum?!…
Mă simt neiubit, trădat, umilit, abuzat. Am încercat să mă sinucid. Bineînţeles că nu mi-a reuşit – altfel nu eram aici. Totuşi, cineva, acolo sus, se cam ţine de şotii în privinţa mea! Să vă explic: acum vreo şase ani, am încercat pentru întâia oară să-mi iau zilele, dar nu era suficient de ascuţit cuţitul şi mi-am petrecut ziua de naştere şi următoarea săptămână în spital. Doi ani mai târziu, am vrut să beau clor, însă era pălincă de piţiană în sticlă. M-am certat urât cu mama, după…

Profesorii Cătălin Bobb şi Daniela Dunca, la workshop

Ultimul gând sinucigaş l-am avut astăzi, înainte să vin aici. Citisem din „Cartea de înţelepciune” şi mă obsedase gândul că nu veţi vrea să-mi vedeţi golul interior. „Dacă n-o să le pese?” – mă întrebam în mod repetat. „Dacă o să râdă şi acum?” Însă am avut o licărire în cap şi-n suflet, care m-a motivat să încerc să vă schiţez, măcar, abisul sufletului meu. În fond, ar fi momentul să ne redresăm şi noi.
Să recapitulăm: sunt ţigan, dansez şi mă dezbrac pentru a-mi câştiga existenţa şi nu, nu sunt artist! Am şapte clase terminate şi zece fraţi, pe tata nu l-am văzut de mai bine de un deceniu, iar mama are cancer. Nu am bani, nu am credinţă, nu am prietenă… Sunt virgin, iar dacă tot îmi dezgolesc sufletul acum, aici, în faţa voastră, vă mărturisesc că mă tem că îmi plac şi bărbaţii… Glumesc!
Sunt o pleavă a societăţii, dar măcar nu am votat! Asta fiindcă nu am fost la vot. Iar asta fiindcă nu am buletin. Dar am un suflet, ştiţi?! Şi, deşi nu vă arăt, mă doare de fiecare dată când sunt refuzat şi ignorat. Sufăr mereu când sunt lovit, atât de pumnii umpluţi cu ură ai lumii întregi, cât şi de palmele zdrobitoare ale sorţii seci. Dar vouă nu vă pasă! Sau nu v-a păsat…
Aş dori să vă mulţumesc pentru că aţi ales să nu plecaţi, ci rămâneţi să mă ascultaţi. Mă simt mult mai bine. Vă recomand şi vouă să-l citiţi pe Noica, că nu-i ca nimeni! Am învăţat de la el că există şi-un altfel de striptease, complet diferit faţă de ceea ce făceam până acum, care te lasă să dai jos de pe tine povara pe care o cari de-o viaţă şi care îţi permite să te exprimi în felul tău în faţa lor. Dacă înainte îmi dădeam hainele jos pentru plăcerea voastră, acum îmi dau singur pietrele de pe piept, spre plăcerea mea. Deşi mulţi dintre voi frecventaţi clubul în weekenduri, niciunul nu ştiţi cum mă cheamă, fiindcă nu v-a interesat niciodată, nu-i aşa? Recunoaşteţi! Toţi mă ştiţi drept „ţigănaşul ăla mărunţel ce-şi dă jos hainele de pe el” şi … cam atât.
Ei bine, ţineţi-vă bine: numele meu este Alin… Sper că în seara aceasta v-am alinat, câtuşi de puţin, durerea. Pe a mea sigur mi-am alinat-o, iar pentru asta ţin să vă mulţumesc din nou! Mesajul meu pentru voi este „Jos textila!” Nu, oameni buni şi frumoşi, nu m-aţi înţeles! Nu vreau să vă văd formele semeţe şi privirile deloc discrete. Jos textila! Scăpaţi de inhibiţii şi vorbiţi fără perdea! Spuneţi mereu ceea ce credeţi. Spuneţi „te rog” atunci când cereţi ceva, „mulţumesc” atunci când vi se oferă alt­ceva şi nu uitaţi niciodată să vă cereţi iertare când greşiţi! Fiţi mai sinceri! Întâia oară cu voi înşivă, apoi cu restul! Fiţi mai buni, pozitivi şi nu uitaţi să iubiţi!
Mi-am dat seama de un lucru. Cel mai aprig duşman al meu am fost chiar eu. Mereu. Nu voi. Nu cei care mă împroşcau cu noroi. Iar asta fiindcă datorită lor, datorită vouă, dragii mei, m-am aliat cu mine însumi şi m-am ridicat din mâl!
(Text prezentat în cadrul workshopului studenţesc „Retorică şi hermeneutică în discursul contemporan”, organizat sub îndrumarea conf. univ. dr. Daniela Dunca şi a lect. univ. dr. Cătălin Bobb, la Centrul Universitar Nord Baia Mare.)

Alexandru BONAŢ,
student Jurnalism, anul III

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.