Suferinţa din punct de vedere spiritual

0
159

Privită din punct de vedere spiritual, înţelegerea şi suportarea suferinţei capătă valenţe deosebite. Suferinţa este o componentă de nedespărţit în viaţa omului. Ea este definită ca o stare a sufletului pe care o provoacă lipsa binelui necesar sau cel puţin dorit. Ea este durerea pricinuită de un rău fizic sau spiritual moral. Viaţa este luptă continuă, or luptă fără suferinţă nu există. Este natural ca ea să ne însoţească pe tot parcursul vieţii pământeşti, pentru că:
• omul este fiinţă socială, trăieşte în societate unde spre acelaşi bine tind mai mulţi inşi, îl doresc, dar nu toţi pot să îl obţină, ci numai unul sau puţini, ceilalţi, care nu-l obţin sau îl pierd, vor avea parte de suferinţă;
• omul este compus din trup şi suflet, dar cele două părţi au tendinţe contrare şi de aceea se luptă între ele: „Simt în mână două legi – spune Sf. Pavel – legea trupului luptând împotriva minţii mele”. Cel învins, fie trupul, fie sufletul, va avea parte de suferinţă;
• în concepţia creştină suferinţa este urmarea păcatului strămoşesc săvârşit de noi prin protopărinţii noştri Adam şi Eva;
• suferinţa este inseparabilă de viaţa creştinilor, pentru că ei fac parte din corpul mistic al lui Isus, din corpul Aceluia, al cărui cap a fost încoronat cu spini, spatele plin cu răni şi membrele străpunse de piroane.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit şi de aceea el tinde spre fericire, care de fapt va urma cu adevărat după viaţa pământească. Dar pentru a ajunge acolo el trebuie să suporte suferinţa, ca plată pentru ofensele aduse lui Dumnezeu prin păcate. Ea este mijlocul de mântuire şi calea sigură spre fericire, este semnul neîndoielnic al iubirii lui Dumnezeu faţă de om: „Pe cel ce-l iubeşte Dumnezeu îl ceartă şi îl bate pe fiul pe care îl primeşte.” (Evr. 12-6).
Din iubire, Dumnezeu revarsă asupra noastră ploaia harurilor Sale, dar dreptatea cere să dăm un semn, că suntem vrednici de aceasta. Prin suferinţă, El ne dă ocazia de a dovedi această vrednicie, răspunzând iubirii cu iubire. Or tocmai prin suferinţă, omul poate, în modul cel mai clar, să-şi arate iubirea, pentru că în suferinţă, el nu se caută pe sine şi nu caută voinţa sau mărirea sa. Lui Dumnezeu nu-i este indiferent, dacă-l iubim sau nu şi de aceea suferinţa este o încercare şi un semn că El nu ne-a părăsit. Prin suferinţă omul poate câştiga merite pentru viaţa veşnică, iar dacă a greşit, i se dă ocazia de a se întoarce şi prilejul de a ispăşi. Mai mult decât atât, în doctrina creştină, suferinţa se consideră ca partea celor aleşi, ca un semn al predestinării la fericire.
Cristos, alegându-şi apostolii, i-a făcut prieteni, dar le-a făcut cunoscut că suferinţa, prigonirea şi moartea vor face parte din viaţa lor. Suferinţa nu este un scop al vieţii, ci numai un mijloc de a obţine unele beneficii spirituale. Ea nu trebuie căutată cu temeritate – „cine iubeşte primejdia va cădea în ea”. În acest sens, noi putem lupta împotriva ei şi a cauzei care o produce. În unele cazuri, chiar avem obligaţia de a preveni o suferinţă şi de a o trata atunci când ea ar aduce prejudicii fizice, sufleteşti sau morale familiei sau unei colectivităţi.
Să adâncim puţin concepţia creştină referitor la acest subiect, pentru a înţelege mai bine motivele echilibrului, ale liniştii şi chiar ale bucuriei unui creştin cu adevărat, în timpul suferinţei. Durerea dezlipeşte omul de acele lucruri care nu-i sunt folositoare. Bolnavul creştin vede în durere nu numai aspectul echităţii în raport cu Dumnezeu, dar şi aspectul unei iubiri cereşti la care este chemat să-i răspundă, nădăjduind ajutorul pentru a-i face faţă.

Medic-Preot Raţiu Vasile

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.