Lucacişti prin Europa (VI)

1
331

Micul-dejun din Metz a fost cel care ne-a dat putere pentru orele petrecute în Praga. Călătorind atât de mult, cazându-ne în oraşe din ţări diferite, am putut să facem diferenţa între tipurile de mâncare servite de către fiecare popor. Dacă în Franţa s-a pus foarte mult accentul pe preparatele dulci: biscuiţi, ciocolată cremă, croissante şi prăjiturele servite cu lapte sau ceai, când am schimbat ţara şi am ajuns în Metz, totul s-a schimbat radical, fiind servite aici preparate mai sărate: şuncă de diferite tipuri, caşcaval, salată de legume servite cu sucuri din diverse fructe, iar la categoria dulce se serveau mici pacheţele cu dulceaţă. Am reuşit să observ şi la oameni o mică diferenţă, dar aici depinde de caracterul fiecărui om în parte, astfel că nu pot judeca un întreg popor raportându-mă la o mână de oameni.

Ceva nemaipomenit, chiar unic

Ca de fiecare dată, am părăsit hotelul dis-de-dimineaţă. Am plecat spre Praga, iar drumul nu a fost unul lung deloc, fiind vorba doar despre o oră de mers cu autocarul. Am privit entuziasmaţi oraşul, dorind să vedem cât mai mult. Din nou, timpul a fost limitat şi am mers mai mult pe jos până la punctele turistice. Pentru mine, cel puţin, cel mai frumos punct turistic a fost Catedrala St. Vitus, pe celelalte doar văzându-le din exterior, din nou fugitiv. Interiorul m-a dus cu gândul la Catedrala Notre-Dame din Paris, având, la rândul, ei vitralii, o înălţime de zgârie-nori şi o atmosferă la fel de caldă. Din păcate, aici nu am nimerit la slujbă şi îmi pare rău că nu am întrebat dacă se fac de obicei slujbe aici, fiind şi aceasta o opţiune. În final, nu a contat atât acest aspect pe cât ceea ce ne-a fost dat să vedem: o încăpere opulentă, care are unele dintre cele mai frumoase vitralii din lume şi care ne duce cu gândul la pace, la linişte, ceea ce majoritatea dintre noi avem nevoie, trăind într-o lume a stresului continuu. Mai departe, am trecut Podul Carol, având o nemaipomenită privelişte spre apă. Aici, din nou, mi-a plăcut totul, fiind la concurenţă pentru locul întâi alături de Catedrala St. Victus. Mi-a fost dat să văd ceva nemaipomenit, chiar unic, ceva ce în România nu doar că ar fi luat în râs, dar cel mai probabil ar fi considerat o prostie. Muzicieni, mici trupe de jazz sau clasic ori chitarişti, pianişti, violonişti cântând singuri se aflau pe pod, cu cutia de la instrument deschisă. M-au bucurat enorm, iar apoi m-am întrebat dacă sunt acolo pentru că le place ceea ce fac sau, din nou, locurile de muncă sunt puţine. Fără ei, cu siguranţă că acel pod ar fi fost banal. În acelaşi loc, pe Podul Carol, pictori şi caricaturişti îşi expuneau desenele: caricaturi ale personajelor din desene, precum Mr. Bean sau portrete ale Angelinei Jolie, Paul Walker şi alte vedete de peste Ocean. Erau minunate şi foarte multe. Am văzut chiar şi artişti lucrând, bucurându-mă de plăcerea de a vedea unul în plin moment de creaţie. Mă bucur că am putut să-i fotografiez.

Spre oraşul de suflet, Baia Mare

Mergând prin oraş, am trecut printr-o piaţă gigantică, unde tarabele erau puse una la distanţă de un centimetru de cealaltă, una mai ofertantă ca cealaltă. Preţurile variau, la fel şi calitatea. Standurile cu produse tradiţionale erau cele mai cotate, aici fiind cele mai lungi cozi. Pentru prima dată am gustat o mâncare tradiţională pragheză şi anume „trdelnik” care este, după părerea mea, o altă variantă a cozonacului secuiesc, dar care are în plus frişcă, fructe, biscuiţi ori toppinguri de diferite feluri. Bineînţeles că nu a putut nimeni să reziste unei astfel de bunătăţi, aşa că ne-am delectat cu câte unul fiecare. Mai departe, am luat la pas o parte din oraş, despărţindu-ne când am ajuns la Ceasul Astronomic. Aveam patruzeci de minute să vizităm magazinele astfel că o parte am plecat cu mama unui elev, însoţitor de grup, dar profesor la altă şcoală, la centrul comercial, mai exact un mall numit „Palladium”. Din păcate, nu am avut timp decât douăzeci de minute pentru a face cumpărături în mall, astfel că singurul magazin în care am intrat şi am probat haine, dar al cărui nume nu-l voi spune, m-a dezamăgit total. Acceptau ca plată doar coroanele. Mai târziu, am aflat că nu sunt singura căreia i s-a întâmplat să dorească să plătească şi să nu i se accepte euro. Am înţeles că ne aflam în Praga, dar totuşi, având atât de mulţi vizitatori, m-aş fi aşteptat să fie acceptate şi bancnotele euro. Am trecut şi peste acest aspect, dar am plecat cu mâna goală din Praga. Spre autocar, din nou, a trebuit să mergem pe jos timp de o oră, ceea ce a enervat pe toată lumea, fiecare dorind să fi stat mai mult în Praga. Ajunşi obosiţi la autocar, am bifat pe listă şi ultimul punct de vizitat: Praga. Aici, teoretic, a luat sfârşit şi schimbul de experienţă în Franţa, urmând mai departe să călătorim pe autocar aproximativ douăsprezece ore până la oraşul nostru de suflet, Baia Mare. În continuare, fiecare a avut ocupaţie în funcţie de puteri: unii jucându-se pe telefon sau ascultând muzică, alţii dormind sau discutând între ei. Cert este că, indiferent ce a făcut fiecare, cu două ore înainte să ajungem, nimeni nu mai dormea. Glumeam, râdeam, cântam şi ne distram, bucurându-ne de ce a mai rămas din această frumoasă experienţă, dar cu gândul că, în curând, ne vom revedea familiile care ne aşteaptă cu braţele deschise.

Artişti pe podul Carol din Praga

Am schimbat mediul şi oamenii, dar am rămas aceeaşi

Chiar dacă acum totul a trecut şi scriu aceste rânduri din fotoliul meu comod cu o cană fierbinte de ceai în mână, mă cuprind emoţii şi sentimente de melancolie, în compania dorinţei de a da timpul înapoi, măcar cu o săptămână.Totul a pornit de la un zvon prin liceu, care mai târziu s-a dovedit a fi real, când am fost anunţaţi la oră de către doamnele profesoare care ne predau limba franceză că schimbul de experienţă cu Lycée Jean XXIII din Quintin se va realiza. Emoţiile au fost mari încă de când am avut primele întruniri ale grupului ce va pleca spre Franţa. Mai apoi, ele au crescut o dată cu aflarea corespondenţilor, care au început să ne scrie pe reţelele de socializare pentru a ne cunoaşte. Îmi aduc aminte că eram în perioada Crăciunului când am primit o cerere de prietenie de la Alison Denise. Imediat ce i-am acceptat-o, am început să vorbim. Ştiu că i-am povestit despre obiceiurile noastre, despre sarmale şi tradiţiile pe care le urmăm la sărbători, iar ea îmi spunea despre clătitele lor fantastice. Acum, râd, amintindu-mi de acel moment, dar îmi e dor nespus de mult de emoţiile prin care treceam, mai ales când îmi spunea că nu înţelege ceea ce îi scriu, eu nevorbind franceza ca acum. Am evoluat vorbind cu ea, astfel că nu am avut probleme mari când am ajuns în ţara ei. Am schimbat mediul şi oamenii, dar eu am rămas aceeaşi. În familia ei, totul era diferit de familia mea. Seara, de obicei în fiecare seară, în România, în familia mea, noi obişnuim să luăm cina în familie, vorbind pe diferite subiecte sau doar mâncând în linişte, dar totuşi împreună. Acest lucru nu mi-a fost dat să văd de fiecare dată în familia franceză, nici măcar când era toată familia acasă. Consider că acest lucru uneşte familia mai mult, dar bineînţeles că au şi ei metodele lor, complet diferite de ale noastre, de a-şi consolida bunăstarea uniunii familiei, şi anume de a ieşi vineri seara în oraş, când fetele sunt libere, neavând şcoală în următoarea zi şi părinţii au terminat serviciul. Familia propriu-zisă nu m-a impresionat prin ceva anume, dar i-am apreciat pentru că, la fel ca şi la noi, nu există secrete între ei şi au relaţii bune, solide, mai ales relaţia mamă-fiică fiind una apropiată. În schimb, unde am văzut diferenţe majore a fost şcoala şi societatea. Cârcotaşii încă râd de ceea ce se încearcă în ţara noastră prin toate aceste marşuri pentru uniunea familiei, dar cred cu tărie că nu este în zadar.

Impresii şi mulţumiri

Filofteia Covaciu
Filofteia Covaciu

Poate că programul adoptat, în general, de Occident pare a fi unul bun, dar, după părerea mea, deşi noi ne numim şcolile „comuniste” şi cu profesori prea „exigenţi”, credeţi-mă, nu este în zadar. Diferenţele între gândirea elevilor din Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” (CNVL) şi Lycée Jean XXIII sunt de la cer la pământ. Nu degeaba este atât de renumit Clujul cu facultăţile pe care le deţine. Elevii români chiar sunt geniali, iar această experienţă m-a făcut să cred că noi chiar suntem oameni deştepţi, în ciuda părerii preconcepute pe care o aveam până acum, când mă gândeam chiar să aplic la o facultate în străinătate. Nu, mersi! Totodată, această experienţă mi-a deschis ochii cu privire la cât de frumoasă e România şi câte minunăţii avem aici. Am avut norocul să călătoresc deja prin toată România: de la Baia Mare, unde locuiesc, până la Castelul Peleş, care m-a impresionat cel mai mult, şi apoi Marea Neagră. Făcând comparaţie cu ceea ce am văzut aici, nu pot să spun decât că România ar trebui să fie pe lista locurilor de vizitat pentru fiecare om. Fiecare loc are frumuseţile şi istoria lui deosebită. Aici nu pot să mă afirm şi să vă spun că anumite locuri au fost urâte, iar altele au fost frumoase. Gusturile nu se discută. În schimb, vă încurajez pe fiecare dintre voi, mai ales pe elevii mai mici de la CNVL şi pe cei de la alte şcoli unde se organizează astfel de schimburi de experienţă, să participaţi. Nu am regretat nici măcar o secundă că m-am înscris. Am avut parte de momente pe care sigur nu le-aş fi avut dacă aş fi mers doar cu familia într-o excursie. Am legat prietenii, m-am distrat copios şi am văzut nişte locuri pe care nu m-aş fi aşteptat să le văd vreodată. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără organizatorii cărora le mulţumesc şi le urez numai bine pentru a putea face în continuare astfel de ieşiri minunate.
Filofteia COVACIU, Clasa a X-a D, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” Baia Mare

1 COMENTARIU

  1. Felicitări domnișoarei Filofteia Covaciu pentru serialul propus spre lectură. Remarcabil talentul autoarei. Mai așteptam și alte asemenea reușite însemnări turistice și nu numai.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.