Povestea copiilor din Centrul de Tip Familial din Ocna Şugatag

1
939

“Asta le lipseşte: o mamă, un tată…”

De aproape 30 de ani, lucrează în sistemul de protecţia copilului. A întâlnit numeroase cazuri de copii care au fost abandonaţi de părinţii lor. Niţa Popan este acum şef de centru la Casa de Tip Familial din Ocna Şugatag. Femeia relatează că situaţia din casele de copii s-a schimbat mult. E o mare diferenţă între instituţiile din anii ’90 şi cele de acum. Cu toate acestea, micuţii care ajung în aceste spaţii poartă cu ei întreaga viaţă lipsa iubirii părinteşti. Ar vrea să spună şi ei cuvintele “Mamă” şi “Tată”, dar nu au cui. Poartă în suflet rana aceasta. Chiar şi când ajung la maturitate şi îşi fac un rost în viaţă.

“Fiecare copil are povestea lui”

Se spune că atunci când eşti trist e bine să priveşti chipul unui copil. Curăţia lui sufletească şi iubirea sa necondiţionată îţi schimbă într-o clipă întreaga stare sufletească. Sunt însă momente în care atunci când priveşti un copil, e imposibil să nu încerci un sentiment de mâhnire. Şi acest lucru se întâmplă atunci când ai în faţă un micuţ despre care ştii că acea persoană care i-a dat viaţă nu l-a preţuit şi nu a ştiut să-l iubească, deşi era trup din trupul său. Fiecare copil care ajunge în centrele din grija statului “are povestea lui”. O spune una dintre persoanele care a lucrat aproape 30 de ani într-o casă de copii. Niţa Popan a intrat în sistemul de protecţia copilului în anii 1990.
La început era o casă de copii cu şcoală generală. Aici erau în jur de 200 de copii. În timp, instituţia a suferit alte transformări, iar acum a ajuns Centru de tip familial. “Activez din 1990. Am considerat întotdeauna că aici, la serviciu e a doua familie, o familie mai lărgită unde mi-am desfăşurat majoritatea timpului. După ce mergeam acasă de la serviciu, mai aveam la dispoziţie doar câteva ore şi era seară. Şi dimineaţa îmi reluam activitatea. Au fost mulţi copii care au trecut pe aici. A fost casă de copii cu şcoală generală în 1990. Apoi s-a despărţit casa de copii de şcoală. În 1997, a fost înfiinţată Direcţia Copilului şi nu am mai aparţinut de învăţământ. Prin 2000 s-a transformat în centru de plasament, apoi casă de tip familial. În anii ‘90 erau mulţi copii, acum sunt ca într-o familie. Aveam 170 de copii în centru şi mai aveam vreo 80 care erau în Şcoala Generală. Acum avem cam 12 copii pe locaţie, noi avem 10 copii”, relatează şefa de centru.

“Vin să-şi vadă frăţiorii”

Prin centrul unde activează Niţa Popan au trecut mulţi copii. Mulţi dintre ei sunt acum aşezaţi la casele lor. Au familia lor şi şi-au făcut un rost în viaţă. Din când în când, adulţii de acum sunt încercaţi de o oarecare nostalgie. Vin să revadă locul unde au crescut şi aduc cu ei daruri pentru”frăţiorii” mai mici. “Pe parcursul anilor am avut şi copii buni, foarte buni, dar şi mai puţin buni. Îmi amintesc, de exemplu, de Zaharia Ana Maria, ea s-a căsătorit aici cu un băiat bun. Acum are o stare materială bună. Lângă centrul de plasament şi-a făcut casă Petru. Şi el a crescut aici. În acest spaţiu a primit teren şi a reuşit să-şi ridice o casă, după ce a muncit în străinătate. Am mai avut o fată care a terminat facultatea şi postliceala de asistent medical. Acum lucrează în Italia. Unii ţin legătura cu mine. Majoritatea mai vin pe aici să ne vadă, ne mai vizitează, le aduc fraţilor lor daruri, dulciuri. Oricare pleacă de aici, se reîntoarce. A venit un băiat care a plecat prin anii 1990. Are cam 40 de ani. E plecat în Germania. El e realizat, are firmă. Nu uită niciodată de unde au plecat. Aşa cum nu uităm nici noi de casa părintească”, mărturiseşte Niţa Popan.

“Dacă ar avea pe umărul cui să plângă…”

Şefa centrului ştie că în aceste spaţii copiilor nu le e atât de uşor. Le lipseşte căldura maternă, dragostea părintească. “Trebuie să pui suflet în orice faci. De multe ori mă gândesc, poate dacă ar avea o familie, dacă ar avea pe umărul cui să plângă. Asta le lipseşte pe parcursul vieţii: o mamă, un tată, chiar dacă ne au pe noi. Dar nu e acelaşi lucru”, a mai spus Niţa Popan. Femeia mai relatează că îi iubeşte pe cei de care are grijă, iar micuţii simt acest lucru, dovadă că vin la ea şi o îmbrăţişează şi îşi deschid inima. La un moment dat, Niţa Popan recunoaşte că a vrut să mai ia acasă un copil din centrul de plasament. A renunţat la acest gând pentru că nu a vrut ca ceilalţi să se simtă nedreptăţiţi şi să sufere din această cauză.
“Mie îmi sunt foarte dragi, nu pot să le arăt cât de mult îi iubesc. La un moment dat, chiar voiam să iau un copil, dar până la urmă am renunţat, pentru că aşa a fost conjunctura. Acel copil e acum mare. Şi ştie gândul. Dacă îl luam pe el, ceilalţi se simţeau abandonaţi. Trebuia să-i iau pe toţi acasă. Îi spun acelui copil pe care am vrut să-l cresc în familia mea: Să fii cuminte, că tu eşti copilul meu. Îi dau acest sfat când e singur, că altfel se supără ceilalţi”, a adăugat Niţa Popan. Fiecare suflet e unic, chiar dacă a avut un altfel de început de drum în viaţă, aşa că oamenii sunt îndemnaţi ca din când în când să se oprească din agitaţia de zi cu zi, să-şi îndrepte gândul şi inima spre aceşti micuţi şi să le ofere un strop din bucuria şi din iubirea lor.

1 COMENTARIU

  1. Imi pare bine ca tot timpul este cineva care iubeste copii orfani.Si eu tot la Casa de copiii am crescut in Ocna Sugatag (1980-1988).Si atunci au fost pedagosi si supravegetori plini respect si iubire.😍😍😍😍

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.