Simfonia puterilor de la cneazul Vladimir cel Sfânt la „ţarul”… Vladimir Putin

0
150

În 2010 părintele-scriitor Simion Mesaroş a tălmăcit cartea lui Gerlando Lentini, Mai înţelepţi decât fiii veacului acestuia, iar de curând venerabilul sacerdot repetă isprava, oferindu-ne o nouă traducere: Istoria Rusiei şi a ţărilor limitrofe. Biserica şi Imperiul, de Giovanni Codevilla, apărută în 2018 la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş. Cel puţin prin dimensiuni, cartea savantului italian, publicată în 2016 la Editura Jaka Book din Milano, este o operă monumentală ce se întinde pe 2.000 de pagini cuprinse în patru volume. Pesemne că tocmai din acest motiv, conştient de greutăţile provocate de publicarea integrală a acestei capodopere, traducătorul a ales versiunea ei abreviată, spicuind acele fragmente pe care le-a socotit „a fi destinate unui număr cât mai mare de cititori, nu neapărat specializat în materie”.
Prin conţinutul ei, chiar şi în forma sa concisă, Istoria Rusiei…se dovedeşte a fi o carte pe cât de necesară, pe atât de utilă, nu numai mirenilor, ci şi preoţilor, indiferent de confesiune, competenţă, de numărul cărţilor citite ori al titlurilor academice dobândite. Mai mult, dacă nu greşesc, tema abordată de rusologul italian în cartea sa este cvasinecunoscută cititorului român. Aşa că, în urma lecturii, ai parte de câştig îndoit: de multă informaţie inedită şi de o înţelegere mai corectă a evoluţiei relaţiilor politico-religioase definite prin cezaro-papism.
Sintetic, cezaro-papismul exprimă tendinţa prin care Statul aserveşte Biserica. Se ştie că leagănul cezaro-papismului a fost Bizanţul, iar părintele său a fost Constantin cel Mare, împăratul care, prin Edictul de la Milan din 313, a legalizat creştinismul. Din Viaţa lui Constantin cel Mare, o carte apologetică scrisă de sfătuitorul său, episcopul Eusebiu din Cezareea, aflăm că, întâlnindu-se cu episcopii, împăratul a spus: „Voi sunteţi episcopi întru cele dinlăuntru ale Bisericii; pe mine însă Dumnezeu m-a aşezat episcop al celor aflate în afara ei…”.
Tot din scrierea lui Eusebiu mai ştim că, pentru prima dată, împăratul Constantin a fost comparat cu apostolii, „isos apostolos – asemenea apostolilor”, o comparaţie însuşită de toţi basileii Bizanţului şi apoi de toţi ţarii Rusiei. Şi mai ştim că, începând tot cu Constantin, împăraţii din Bizanţ aveau obiceiul de a se implica în viaţa internă a Bisericii, în disputele teologice şi doctrinare legate de adevărata învăţătură şi credinţă, în numirea şi demiterea episcopilor ş.a.m.d. Aşadar, pe baza unor asemenea idei şi reprezentări, pe la începutul secolului V se pun bazele unui soi de teologie politică exprimată prin doctrina simfoniei. Formulată şi consacrată de Împăratul Iustinian la al IV-lea Sinod Ecumenic din 451 de la Calcedon, ea afirmă că după cum în Isus Hristos coexistă omul adevărat şi Dumnezeul adevărat, tot aşa trebuie să coexiste Statul şi Biserica, care „sunt unite fără separare şi fără confuzie”. Mai mult, în 885, în documentul Recapitularea legii, împăratul Vasile I sublinia că „…pacea şi fericirea supuşilor nu înseamnă altceva decât identitatea de vederi şi armonia de sentimente a Împăratului şi Patriarhului”. Prin urmare, simfonia bizantină, oglindită în cezaro-papism, a dat Cezarului mai mult decât i se cuvenea…
Ca şi celelalte state ortodoxe, de la cneazul Vladimir, cel numit „asemenea apostolilor” , şi până la „ţarul” Vladimir Putin, în diverse interpretări şi partituri, Rusia a cultivat simfonia puterilor. Începutul armoniei l-a dat Vladimir cel Mare, care în 988, cu ocazia căsătoriei cu Ana de Bizanţ, s-a încreştinat în ritul bizantin, „fiind cucerit de fastul ritualului grecesc din minunata catedrală Sfânta Sofia”. Apoi, cu toate că încă de la încreştinare, ruşii au adoptat slavona ca limbă liturgică, „mai mult de patru secole mitropoliţii lor erau aproape în exclusivitate greci, iar numirea lor revenea în exclusivitate Constantinopolului”.
Simfonia dintre autoritatea spirituală a Bisericii şi puterea seculară a Statului continuă şi în cele peste două veacuri de ocupaţie a Hoardei de Aur (1236-1480), când apare o partitură nouă interpretată „în cheia Biserica – forţa de ocupaţie”.
După cum afirmă Codevilla, moştenirea lăsată de îndelungata ocupaţie tătaro-mongolă „a însemnat o aservire a Sacerdotului faţă de puterea civilă mai puternică decât cea importată din Bizanţ”. Cu alte cuvinte, ca efect al dominaţiei tătare s-a accentuat obedienţa ruşilor faţă de puterea seculară. Pe de altă parte, un alt efect al ocupaţiei mongole s-a manifestat în sfera dreptului canonic, odată cu înfiinţarea, la începutul secolului XIV, a Mitropoliei Lituaniei, desprinsă din Mitropolia Kieveană. Paradoxal, tot în timpul ocupaţiei mongole, în 1328, „prin transferarea scaunului mitropolitan la Moscova, aceasta devine capitala eclesiastică înainte de a deveni capitala politică a Rusiei”.
Un moment important din istoria frământată a creştinismului l-a reprezentat Sinodul de la Florenţa, unde ierarhii Bisericii Răsăritene, printre care şi mitropolitul Isidor al Moscovei, semnează pe 5 iunie 1439 actul Unirii cu Biserica Romei. Întors acasă, acuzat de trădarea ortodoxiei, este arestat şi apoi expulzat din Rusia. Mai mult, în 1443, în urma Sinodului de la Ierusalim, care condamna Unirea de la Florenţa, mitropolitul „Isidor este anatemizat”. După aceste evenimente, scaunul mitropolitan al Rusiei rămâne vacant. Dar la 15 decembrie 1448, cu toată opoziţia patriarhului de la Constantinopol, cneazul Vasile al II-lea îl numeşte mitropolit pe Iona, o decizie ce reprezintă actul de naştere al autocefaliei Bisericii.
În 1480, pe timpul domniei lui Ivan al III-lea, Rusia se eliberează de sub jugul Hoardei de Aur, transformându-se „într-un stat naţional, un bastion al ortodoxiei”. În 1472, Ivan se căsătoreşte prin procură cu prinţesa Sofia, din dinastia Paleologilor. În urma acestei căsătorii el se considera îndreptăţit „să facă uz de simbolurile Imperiului Bizantin, să se prevaleze de titlul de moştenitor al acestui imperiu şi să pună bazele teoriei politice a celei de A Treia Romă”.
Aşadar, de la Ivan al III-lea şi până la Nicolae al II-lea, conducătorii Rusiei au purtat titlul de ţar sau împărat. Puţină lume ştie că, de pildă, prima consacrare a acestui titlu este atribuită mitropolitului Zosima al Moscovei, care afirma că „Dumnezeu l-a făcut pe Ivan Vasilievici ţar şi autocrat al întregii Rusii, el care era noul Constantin al noului Constantinopol”.
Continuând politica tatălui său, Ivan al IV-lea, cel Groaznic, amintea sacerdoţilor: „Luaţi seama că Dumnezeu, când l-a eliberat pe Israel din Egipt, n-a pus în fruntea poporului un preot, ci un ţar, pe Moise (s.m.); şi nu l-a făcut preot, ci l-a făcut pe fratele său Aron, căruia i-a interzis să-i conducă pe oameni, iar cînd Aron i-a condus, aceştia s-au îndepărtat de Dumnezeu. Aşa că preoţii să nu se ocupe de problemele regelui”. Aceste vorbe exprimă mentalitatea cezaro-papistă a lui Ivan cel Groaznic. Mai mult, în 1547, cu ocazia vizitei la Moscova al lui Iosif al II-lea, patriarhul Constantinopolului, Ivan primeşte din partea patriarhului şi a Sinodului de la Constantinopol titlul de „Basileu al întregii ecumene a creştinilor ortodocşi”.

În suita de partituri a simfoniei puterilor din Rusia imperială, un moment semnificativ s-a consumat la cumpăna dintre anii 1588-1589. Întrucât pentru lumea ortodoxă, Moscova devenise A Treia Romă, Ieremia al II-lea, patriarhul Constantinopolului, vizitează şi el Kremlinul. Cu acel prilej, ţarul Feodor Ivanovici solicită ca Mitropolia Moscovei să fie ridicată la rangul de Patriarhie. Ieremia refuză diplomatic cererea ţarului, iar „întreaga delegaţie a grecilor devine prizonieră în palat”. După câteva luni petrecute într-o captivitate de lux, în ianuarie 1589, patriarhul Constantinopolului acceptă cererea ţarului. Astfel, pe 26 ianuarie 1589, mitropolitul Moscovei, Iov, este ridicat la rangul de patriarh. Întors la Constantinopol, cu acordul Sinodului, Ieremia recunoaşte Patriarhia Moscovei. E a cincea patriarhie, după cele de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria şi Constantinopol. Comentând acest eveniment, Codevilla constată că prin înfiinţarea Patriarhiei Rusiei, „pentru prima dată în istoria Bisericii Răsăritene, în locul eclesiologiei ecumenice, se impune eclesiologia etnică. „Pe de altă parte, tot în urma acestui eveniment, „teritoriile occidentale ale Rusiei din Ucraina şi Galiţia, de frica de a nu ajunge sub jurisdicţia Moscovei, devenită patriarhie, îşi proclamă în 1596 Unirea cu Roma, cunoscută ca Unirea de la Brest”. După această Unire a urmat, în 1646 şi 1664, prin Sinoadele de la Ujgorod şi Muncacevo, Unirea ortodocşilor din Transcarpatia şi, în 1698, a celor din Ardeal cu Biserica Romei.
O altă partitură a simfoniei autorităţilor din Rusia a fost interpretată de ţarul Petru cel Mare. El era un om foarte educat care şi-a repudiat prima soţie, cu care avea un copil. „S-a dedat la desfrâu, beţii, dezlănţuind toate orgiile…Se îmbrăca în veşminte de patriarh şi celebra liturghii-blasfemii, împreună cu amicii săi din Colegiul Bufonilor. „Parodiile şi spectacolele bahice organizate de Petru şi prietenii săi se desfăşurau în locuri publice, mai cu seamă „în timpul marilor sărbători şi al Postului Mare. La Moscova sau Petersburg, Petru, împreună cu peste 200 de persoane, parcurgeau străzile în sănii trase de porci şi ţapi, având pe cap o mitră confecţionată din tablă, îmbrăcat cu sfintele ornate, cădelniţând cu fum de tutun şi binecuvântând mulţimea cu o cruce confecţionată din două pipe. Grupul cânta, guiţa ca porcii, bea alcool şi nu ezita să intre abuziv în casele oamenilor…”.
O a doua interpretare a doctrinei simfoniei de către Petru s-a petrecut în 1705. În ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel, ţarul vizitează Catedrala Sf. Sofia din Polack, care, după Unirea de la Brest, fusese încredinţată călugărilor basilieni. Cu acel prilej, oprindu-se în faţa unei picturi, Petru îl întrebă pe ghidul-călugăr despre personajul din ea, iar acesta-i răspunde că e un martir ucis de coreligionarii ţarului. Pierzându-şi cumpătul, cu mâna lui, Petru ucide doi călugări, dă ordin să fie spânzurat un al treilea, după care, împreună cu suita sa, „a intrat în mănăstire unde a mai ucis alţi şase călugări”.
În fine, al treilea moment definitoriu din partitura simfoniei interpretată de Petru cel Mare este legat de desfiinţarea Patriarhiei Rusiei. Din 1700, odată cu moartea patriarhului Adrian, jilţul patriarhal rămâne vacant. Cu toate că ierarhii cereau convocarea unui Sinod în care să se aleagă noul patriarh, ţarul se opune. Ba mai mult, el numeşte în locul patriarhului un „Administrator, Tutore-Vicar şi Exarh al tronului imperial”, iar la 25 ianuarie 1721 Petru dă ucazul de desfiinţare a Patriarhiei. Dispreţuind atât canoanele, cât şi slujitorii Bisericii, ţarul emite reglementări ce urmăreau „un control foarte sever al întregii vieţi monastice…,reducerea numărului călugărilor şi aducerea lor condiţia clerului parohial, ce devenise slujbaş al Statului”. Cezaro-papismul excesiv practicat de Petru cel Mare se oglindeşte şi în propriile-i afirmaţii: „Dumnezeu m-a pus să conduc laicii şi clerul, şi deci eu sunt pentru toţi suveran şi patriarh”. Asta însemna că păstorul suprem al Rusiei era ţarul. În virtutea acestui fapt, cu acordul Sinodului, în baza unui decret din 1722, ”preoţii erau obligaţi să denunţe poliţiei secrete orice persoană care a comis sau intenţiona să comită acţiuni contra autorităţii imperiale”. În opinia mea, cezaro-papismul ţarului Petru este identic cu cel absolutist pe care l-a instaurat în Anglia Henrid al VIII-lea. Evident că prin această practică, Crucea şi Altarul se subordonau Sabiei şi Tronului.
Urmaşii săi au continuat în aceeaşi cheie simfonia relaţiilor Stat-Biserică. De pildă, împăratul Pavel I, în 1796, cu prilejul încoronării, „se autoproclamă, pentru prima dată, Cap al Bisericii, titlu ce îl vor purta şi succesorii săi”. Or, în virtutea acestor prerogative, pe lângă faptul că putea pătrunde în altar prin uşile împărăteşti, ţarul avea dreptul să se împărtăşească singur. „El era convins că rolul său i-ar permite să celebreze Sfânta Liturghie, să asculte spovezi şi să dea dezlegare”. Deşi a revendicat prerogative de natură sacerdotală, cu timpul, Pavel a adoptat o atitudine tolerantă faţă de Biserica Pravoslavă. Şi dacă urmaşii au apărat Biserica Rusă, în schimb, Nicolae I şi Alexandru I au iniţiat „acţiuni de trecere forţată a uniţilor /din Vestul Rusiei, n.m.) la ortodoxie”. Cu toată susţinerea şi favorizarea Bisericii Pravoslave, scaunul patriarhal de la Moscova a rămas vacant până în noiembrie 1917, iar în fruntea Sinodului reorganizat de Petru cel Mare, vreme de aproape două veacuri, s-a aflat un Ober Procuror, care era mirean. E o altă partitură a simfoniei, faţă de cea interpretată de Petru cel Mare…
În fine, ultimele trei mari partituri ale simfoniei puterilor din Rusia le regăsim în secolul XX. Astfel, în vara anului 1917, după demisia ultimului Ober Procuror, în fruntea Sinodului este numit un teolog, care convoacă membrii Sinodului pentru alegerea patriarhului. Ca urmare a acestor alegeri, în 21 noiembrie 1917 este întronat ca patriarh mitropolitul Tihon al Moscovei. Imediat după înscăunare, în ianuarie 1918, Tihon anatemizează puterea bolşevică din Rusia, care începuse furibund persecuţia împotriva Bisericii. Gestul patriarhului e unic. Până la el, niciun ierarh rus n-a îndrăznit să anatemizeze puterea politică, indiferent de umilinţele şi persecuţiile la care a fost supusă Biserica. Gestul îi va fi fatal, pentru că la 26 aprilie 1922 începe procesul politic în care este inculpat Tihon. În luna următoare, fără a fi condamnat, patriarhul e obligat să se stabilească „la Mănăstirea Donskoi din Moscova, unde rămâne până în aprilie 1923, când este încarcerat”. Aşadar, după cinci ani, scaunul patriarhal al Rusiei devine din nou vacant.
Pe de altă parte, îndată ce au pus mâna pe putere, prin intermediul novatorilor, numiţi şi preoţii roşii, bolşevicii dezbină Biserica Rusă. În aprilie 1923, ei se adună într-un Sinod ce s-a desfăşurat la Catedrala Mântuitorului din Moscova. Condamnându-l pe Tihon şi excluzându-l atât din cinul preoţesc, cât şi din cel călugăresc, Sinodul preoţilor roşii a luat „decizia de abolire a patriarhatului, de reîntoarcere la o formă colegială de guvernare după model impus de Petru cel Mare”. În august 1923, cu binecuvântarea partidului bolşevic, biserica inovatorilor îşi schimbă numele în „Unica Biserica Înnoită a Rusiei”. În anul următor, din motive politice, cele patru patriarhii-surori recunosc această biserică schismatică.
Sub bolşevici, tonul, accentele şi interpretarea simfoniei dintre Biserică şi Stat au cunoscut forme dramatice: omoruri, persecuţii, arestări, deportări, profanări ale bisericilor şi ale sfintelor moaşte, confiscări ale obiectelor de cult, topirea clopotelor, ş.a.m.d. În 6 decembrie 1929, bolşevicii adoptă „o circulară ce interzice tragerea clopotelor”, după care se trece la confiscarea şi topirea lor. „Numai în Moscova, între 1929-1930, sunt lichidate clopotele din 80 de biserici…” Era oarecum normal, câtă vreme Rusia bolşevică înainta falnic, prin cooperativizare şi industrializare, spre paradisul comunist!
Însă din 1941, odată cu invazia Rusiei, pentru a revitaliza patriotismul, Stalin schimbă macazul, adoptând o atitudine binevoitoare faţă de Biserică. În 3 iulie 1941, el adresează ruşilor următoarele cuvinte: „…Iubiţi compatrioţi! Mulţi ierarhi şi preoţi aflaţi în închisori sunt eliberaţi. Mulţi din ei, scoşi forţat la pensie, îşi pot relua activitatea. O serie întreagă de Biserici închise se redeschid…” Printre altele, noua politică religioasă a lui Stalin a dus la o relaxare a simfoniei dintre Biserică şi Stat, ajungându-se ca în septembrie 1943, cu binecuvântarea lui, să fie înscăunat ca patriarh mitropolitul Serghei al Moscovei. Pe de altă parte, noua simfonie dintre bolşevism şi ortodoxie se îndreaptă şi spre exteriorul ţării. După Conferinţa de la Ialta, cu binecuvântarea aceluiaşi Stalin, noul patriarh, Alexei, care fusese înscăunat în februarie 1945, ca urmare a decesului patriarhului Serghei, vizitează pentru prima dată Ţara Sfântă şi apoi alte state ortodoxe, printre care şi România.
Numai că armonia dintre Statul Bolşevic şi Biserică a fost de scurtă durată… „Persecuţia Bisericii de către comunişti va fi reluată începând cu anul 1947. O parte din cele 10 mii de biserici deschise din ordinul lui Stalin în timpul ocupaţiei hitleriste se închid din nou…”. Mai mult, se adoptă noi măsuri pentru înteţirea propagandei antireligioase, iar în august 1948 intră în vigoare „dispoziţia patriarhală care interzice rugăciunile colective în afara zidurilor bisericii… La 1 noiembrie 1952, patriarhul Alexei împlinea 75 de ani. Cu această ocazie a fost distins de Stalin cu Steagul Roşu al Muncii”. Moartea dictatorului, pe 5 martie 1953, n-a însemnat însă şi sfârşitul persecuţiilor religioase. Succesorul său, Nikita Hruşciov, rafinând practicile staliniste, a „continuat campania ateistă…”.
Ultima partitură a simfoniei puterilor din Rusia îl are prim-solist pe „ţarul” Vladimir Putin. Apropiat de patriarhul Kiril, el reînvie mitul politic al celei de-A Treia Romă. Precum odinioară ţarul, iar mai înainte basileul, Putin se consideră a fi „protectorul tuturor ortodocşilor şi al valorilor creştine”, iar sfătuitorul de taină al preşedintelui, „călugărul Tihon Sevkunov, cu care Putin se consulta în cele spirituale încă din 1999, pe când îndeplinea funcţia de director al F.S.B. (fostul K.G.B., m.n.), într-un interviu acordat unui ziar din Grecia, afirma răspicat: „…Cine iubeşte Rusia trebuie să se roage pentru Putin care, printr-un plan al lui Dumnezeu, a fost aşezat în fruntea Rusiei”. „Pe de altă parte, în februarie 2009, în a doua zi după înscăunare, în faţa autorităţilor, Kiril mărturisea la Kremlin: „Este imposibil să ne imaginăm cerul fără pământ şi pământul fără cer. Pămîntul şi cerul întrupează armonia dintre viaţă şi creaţia divină. În noile condiţii, noi ţinem seamă de acest ideal ce ne vine din primul mileniu. Însă, de partea cealaltă, ca Biserică, suntem conştienţi de nevoia de simfonie care să orienteze gândurile şi acţiunile spre realizarea unui nou model de relaţii ecleziastico – statale”. Numai că, din păcate, după cum se poate vedea şi din aceste rânduri, în istoria milenară a Rusiei, deseori modelul a fost… schimonosit, partiturile… interpretate arbitrar, iar Biserica… persecutată şi umilită!

Ioan Ţiplea

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.