Preşedintele Wilson şi românii în 1918

2
225

Un clişeu persistent atribuie preşedintelui american Wilson un rol hotărâtor în statuarea dreptului naţiunilor la autodeterminare până la despărţirea de stat în dreptul internaţional. Prin aceasta el ar fi contribuit în mod providenţial la recunoaşterea noilor state naţionale, a reîntregirii ori renaşterii altora la sfârşitul Primului Război Mondial şi la Conferinţa păcii din 1919-1920. Documentul ce i-a dat expresie se intitula „Cele 14 puncte” şi constituia notificarea declaraţiei sale din 8 ianuarie 1918 în Congresul american (cu puţin înainte, Lenin îl exprimase pentru alţii, negândindu-se să-l aplice în cazul Rusiei). Era expresia principiului naţionalităţilor, enunţat cu 7 decenii mai înainte de italianul Mancini, ce considera dreaptă şi firească existenţa statelor-naţiuni, fiecare naţiune având dreptul la un stat propriu, în limitele teritoriului în care avea o majoritate a populaţiei. Graniţele politice trebuiau să corespundă cu cele etnice. Principiul naţionalităţilor îmbina un criteriu ştiinţific cu voinţa naţiunilor de a trăi în state proprii.
În 1975, Boris Rangheţ a publicat, la Editura „Dacia” din Cluj, cartea „Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război Mondial (1916-1920)”. Era după vizita lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A., în 1973, şi cea a lui Gerald Ford în România, în 1975, adică la apogeul relaţiilor româno-americane.
Această conjunctură explică bunăvoinţa cu care autorul tratează un moment sensibil al relaţiilor româno-americane, când preşedintele Wilson nu ne-a susţinut în aspiraţiile noastre naţionale, acceptându-le numai după ce a fost pus în faţa faptului împlinit. Motiv pentru care autorul nu a putut evita critica poziţiei Casei Albe, modificate foarte lent şi nu în întregime, sub presiunea evenimentelor. Wilson a încercat în acei ani să-şi impună „o poziţie decisivă în organizarea lumii postbelice”, aceştia marcând momentul în care „imperialismul american se angajează activ şi total pe calea politicii de dominaţie mondială”, după opinia excelentului cunoscător al lumii anglo-saxone, Camil Mureşan, pe care am avut cinstea să-l am ca profesor.
Wilson manifesta, arată Rangheţ, „o totală intoleranţă faţă de oricine formula o altă poziţie decât a sa”. (Deoarece al doilea om în stat, ministrul de externe Robert Lansing, a îndrăznit să aibă, la un moment dat, alte păreri decât cele ale sale, i-a forţat demisia la 11-12 februarie 1918, precum Donald Trump în zilele noastre).
Wilson a fost prizonierul imaginii false impuse de presa americană, în special de publicaţiile trustului Hearst, opiniei publice americane. Aceasta era una favorabilă imperiului bicefal, ba chiar una idilică. Imperiul ar fi fost un element pozitiv, indispensabil în balanţa forţelor politice europene, o stavilă în faţa expansiunii Rusiei ţariste. Imaginea idilică privea şi Ungaria, ca parte a imperiului.
Vasile Stoica a constatat, în şederea sa de peste un an în S.U.A., că Ungaria era percepută ca „«ţara ciardaşului, a lui Kossuth şi a magnaţilor în costume pitoreşti, răpitori de americane»”, unde „«libertatea, bunăstarea şi armonia deplină înfloresc»”. Imagine fabricată şi cultivată din timp şi perseverent tocmai pentru a obţine sprijinul Americii în „vremuri de restrişte”. Acest lucru l-a înţeles şi Vasile Lucaciu, ce l-a trimis în 1907 pe fiul său, Epaminonda, în America, pentru a face cunoscută situaţia şi dorinţele românilor ardeleni. Din păcate, biserica Romei nu agrea aspiraţiile de eliberare a naţiunilor din Austro-Ungaria, papa Benedict al XV-lea sprijinind menţinerea unităţii lui.

Vasile Stoica

România era conştientă de greutatea cuvântului S.U.A. în stabilirea păcii, căutând să-i obţină bunăvoinţa. În acest scop, a trimis peste ocean o delegaţie neoficială de trei români transilvăneni, compusă din dr. V. Lucaciu, preot greco-catolic, preotul ortodox Ioan Moţa şi ofiţerul Vasile Stoica. Delegaţia avea asentimentul premierului Ion I.C. Brătianu şi scrisori de recomandare din partea misiunilor diplomatice ale Franţei şi S.U.A. (şeful acesteia din urmă, Vopicka, urmaş de emigrant ceh, simpatiza cu reîntregirea României, deşi ştia că aceasta nu era agreată de Wilson).
Scopul „misiunii Lucaciu” era destrămarea ima­ginii idilice întreţinute în opinia publică americană despre Austro-Ungaria şi câştigarea ei de partea cauzei reîntregirii naţionale a României.
Wilson a declarat că nu se simte obligat faţă de promisiunile făcute de Antantă micilor state aliate, neagreând diplomaţia secretă (o altă idee întâlnită şi la Lenin, deşi amândoi au practicat-o). A repudiat, deci, şi tratatul României cu Antanta din august 1917. La câteva luni după intrarea în război de partea Antantei, Wilson a declarat în Congres, la 7 decembrie 1917, că S.U.A. nu urmăreşte dezmembrarea Austro-Ungariei şi, de aceea, nu i-a declarat război. Spera să obţină capitularea acesteia, desprinderea ei de Germania printr-o pace separată. Un publicist al vremii ştia că Viena nu se putea desprinde de Berlin, fiind un simplu vasal al acesteia, dar întreţinea iluzia lui Wilson, ce-i promitea integritatea după război. Era dispusă la federalizarea teritoriului administrat direct de guvernul austriac, dar cel maghiar respingea din capul locului o măsură similară în „regatul Ungariei”, ce i-ar fi ameninţat stăpânirea absolută în Transilvania şi Croaţia.
După declaraţia amintită, din 7 decembrie 1917, poziţia lui Wilson s-a confirmat în „Cele 14 puncte”, din 8 ianuarie 1918, când articolul 10 prevedea doar „«dezvoltarea autonomă a popoarelor Austro-Ungariei»”, după ce un alt articol enunţase principiul, imediat încălcat, al dreptului popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de stat.
Românii au avut o atitudine deosebit de critică faţă de poziţia lui Wilson, iar Iorga îşi arăta stupoarea când declara că preşedintele american „«dă italienilor graniţa rectificată, iar nouă evacuarea»”.
Degeaba îşi justifica el atitudinea în Congres, la 29 ianuarie 1918: „«Ştiţi că sunt puternic atras de ideea că naţionalitatea este baza stabilirii limitelor teritoriale. Cu toate acestea, cred că nu o putem adopta invariabil şi în anumite cazuri (?!) trebuie avute în vedere frontiere strategice şi modificate frontiere bazate pe criteriul naţional»”. Se ştie bine că, atunci când dreptatea este pusă în cumpănă de oportunitate, aceasta ascunde un interes adesea necurat. Fostul preşedinte american, Theodor Roosevelt, a constatat-o prin „critica inconsecvenţei politicii wilsoniene, scoţând în evidenţă contradicţia dintre proclamarea unor principii generoase, ca dreptul popoarelor la autodeterminare, …, şi intenţia de a menţine Austro-Ungaria”. Prin «declaraţii categorice» a susţinut dezrobirea naţionalităţilor şi revendicările juste ale României, „acuzând administraţia Wilson de incompetenţă şi lipsă de fermitate în această privinţă”.
Din păcate, poziţia lui Wilson a fost „plagiată” de premierul englez Lloyd George, doar Franţa respectându-şi cuvântul dat în august 1916. Atitudinea „anglo-saxonilor” a creat dezamăgire, derută şi revoltă în rândurile politicienilor şi opiniei publice româneşti.
Nici măcar în momentul de grea cumpănă, al ieşirii Rusiei, devenite bolşevice, din război, din cauza căreia România a rămas singură în faţa tuturor forţelor inamice de pe Frontul de Est, atitudinea anglo-saxonilor nu s-a modificat. „România era invitată să se jertfească până la ultima picătură de sânge, în timp ce aliaţii săi nu-i asigurau nici măcar promisiunile formale pe baza cărora ţara intrase în război”.
Regele Ferdinand era gata să retragă armata română pe teritoriul Rusiei, pentru ca în momentul oportun să elibereze ţara, dacă S.U.A. recunoştea justeţea reîntregirii teritoriului naţional (aşa a procedat regele Serbiei, care a retras armata în Grecia şi Albania, eliberându-şi apoi ţara cu sprijin anglo-francez). Doar atunci când s-a exprimat „un amabil refuz al Statelor Unite de a se alătura celorlalţi aliaţi în recunoaşterea drepturilor legitime ale României”, noul guvern Averescu avea să semneze armistiţiul şi apoi pacea de la Buftea – Bucureşti cu Puterile Centrale. La Conferinţa de pace, României i s-a imputat că nu s-a „sinucis” de dragul aliaţilor!
Concomitent cu aceste desfăşurări diplomatice, delegaţia neoficială a românilor ardeleni a continuat acţiunile de atragere a opiniei publice americane de partea justelor revendicări teritoriale româneşti. Rămas singur, din august 1917, Lucaciu şi Moţa părăsind America, Vasile Stoica a mizat pe un atu al democraţiei americane: capacitatea opiniei publice americane de a determina schimbarea unor poziţii şi atitudini ale administraţiei.
S-a folosit cu iscusinţă de relaţiile personale cu fostul preşedinte Roosevelt, cu secretarul de stat Lansing, pe care l-a capacitat treptat la cauza românească, cu ministrul apărării, cu senatori şi deputaţi. La 5 iulie 1918 a deschis, la Washington, un birou de informare pentru presa americană, ce şi-a schimbat treptat atitudinea, devenind favorabilă cauzei româneşti prin cele mai mari publicaţii.

Epaminonda Lucaciu

După ce Wilson a creat Comisia de experţi „Inquiry”, pentru pregătirea păcii şi fixarea graniţelor pe baza principiului etnic, Stoica şi Mrazec i-au oferit un bogat evantai de statistici şi hărţi etnice, printre care şi cele din 1910, a lui Balogh. A fost ajutat şi de părintele Epaminonda Lucaciu, ce a strâns fonduri din partea românilor-americani, publicând cărţi, broşuri şi manifeste pe care le-a oferit publicului american.
Conştient că destrămarea Austro-Ungariei este un obiectiv comun al românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, sârbilor şi parţial polonezilor, Vasile Stoica a strâns legăturile cu liderii acestora, creând împreună Uniunea Europei Centrale. Momentul culminant al colaborării acestora l-a reprezentat marea adunare de la Carnegie Hall, de la 15 septembrie 1918, din Washington. La adunare au fost prezenţi peste 4.000 de participanţi din rândurile americanilor originari din Austro-Ungaria, alături de liderii lor şi de un număr apreciabil de oameni politici americani favorabili dezideratelor lor naţionale.
Adunarea a adoptat o moţiune trimisă preşedintelui S.U.A. la 20 septembrie 1918, însoţită de un memoriu.
Cei patru lideri ai Uniunii Europei Centrale, printre care şi Vasile Stoica, au fost primiţi apoi în audienţă de preşedintele Wilson. După ce le-a citit memoriul, preşedintele a declarat că „«Austro-Ungaria este o şandrama putredă, care nu mai poate fi ţinută în picioare, oricâte proptele i s-ar pune, şi a cărei dezmembrare a devenit o necesitate»”.
Era o victorie a bunului-simţ, datorată şi acţiunilor lui Vasile Stoica, ale lui Epaminonda Lucaciu şi altor patrioţi români, ce „au avut drept rezultat operarea unei importante modificări de atitudine în rândurile opiniei publice şi ale cercurilor guvernante din S.U.A., constituind, totodată, un sprijin preţios pentru iniţiativele diplomatice româneşti”.
Era, totuşi, o victorie de etapă, fiindcă Wilson a pus alte piedici în calea unirii politice a Transilvaniei cu România.
S.U.A. „nu se arătau dispuse să acorde mişcării pentru unitate a românilor acelaşi sprijin pe care se arătau dispuse să îl acorde mişcărilor cu tendinţă similară a altor naţiuni subjugate din Imperiul austro-ungar”. Dacă la 27 iulie 1918, Wilson consimţea la despărţirea completă a Ungariei de Austria, ca replică la reafirmarea alianţei germano-austro-ungare şi risipirea iluziei ruperii ei, aceasta nu însemna acceptarea unirii Transilvaniei cu România.
Cu toate insistenţele lui Stoica pe lângă Lansing, acesta a precizat că S.U.A. nu-şi va asuma nici o obligaţie faţă de România până când „românii din Transilvania nu-şi vor fi exprimat ei înşişi limpede dezideratele lor”. Liderii Partidului Naţional din Transilvania, împreună cu cei ai P.S.D., au învins reticenţele lui Wilson şi Lansing prin convocarea unei mari adunări naţionale cu caracter plebiscitar, cu delegaţi aleşi, care să hotărască soarta Transilvaniei. Unirea Transilvaniei cu România a fost acceptată, arată Rangheţ, „abia în momentul în care, la Washington, a sosit vestea că românii din Transilvania şi-au luat singuri destinele în propriile mâini”.
A fost vorba, desigur, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, şi de Rezoluţia ei care, la punctul 1, prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. În condiţiile haosului şi dezorganizării proprii unei mari conflagraţii armate, un referendum organizat la nivelul fiecărei localităţi, prin vot direct, era imposibil. S-a uzat de votul indirect, prin alegerea unui delegat la un număr de alegători, înzestrat cu un mandat imperativ acordat acestuia, la fiecare adunare.
Americanii erau şi sunt foarte familiarizaţi cu acest sistem de vot, folosit la alegerile prezidenţiale. Degeaba unii istorici, puşi pe revizuiri istoriografice răsunătoare şi care „împrăştie iluziile pe care românii şi le fac despre ei înşişi”, încearcă să inducă ideea că Marea Adunare de la 1 decembrie 1918 nu a avut un caracter plebiscitar, că minorităţile nu au fost consultate etc. Este însă contrară adevărului istoric şi imaginea unei Americi generoase, ce a adus libertate naţiunilor subjugate.
Evoluţia atitudinii preşedintelui american Wilson faţă de români şi dorinţa lor de unitate naţională este bine rezumată de Boris Rangheţ: „…în funcţie de o mai bună şi atentă cunoaştere a realităţilor româneşti, dar în primul rând a eşecului politicii echivoce care urmărea dislocarea Austro-Ungariei din alianţa ei cu Germania, atitudinea Statelor Unite evoluează de la intenţia de menţinere sub forma unui simulacru de federalitate a Imperiului habsburgic la recunoaşterea deschisă a dreptului la autodeterminare a popoarelor asuprite ale imperiului, inclusiv, în cele din urmă, şi recunoaşterea realizării unităţii naţionale a României”.

Prof. Liviu Tătaru

2 COMENTARII

  1. Propun sa va revizuiti biliografia pe care va bazati opiniile atat despre Wilson cat si despre Trump. Ar fi preferabil sa cititi arhive in limba engleza la Wilson Center de la Princeton University si apoi sa flecariti. Iar despre Donald Trump nu am auzti sa forteze demisia nimanui. Daca va referiti la fostul sef al FBI, un individ care foarte curand va fi adus in instanta pentru coruptie, acesta a fost concediat la recomandarea FBI, DOJ care sunt singurele institutii ce pot recomanda concedierea unui director FBI iar Presedintele SUA semneaza recomandarea

  2. Un articol de exceptie. Felicitari autorului.
    De remarcat stradania si capacitatea oamenilor politici romani, ai acelor vremuri, de a depasi greutatile de tot felul si dedicarea lor totala pentru pentru implinirea idealului national.
    O data idealul national implinit ramine datoria permanenta a o oamenilor politici de a da stralucire tarii. O sarcina usoara. Din pacate calitatile remarcabile ale oamenilor politici de altadata s-au pierdut in mlastina infectelor interese personale. Sub aparenta democratiei au ajuns sa conduca statul tot felul de arivisti, care de care mai repetent, care de care mai prost, care de care mai stupid. Cind ma gindesc la aceasta situatie mereu imi apare imaginea nefericitului Andrusca. Greu de inteles cum se poate intimpla asa ceva. Ce oroare!
    Constatam ca desi „a da stralucire tarii” este ceva usor in comparatie cu greutatile imense depasite de poporul roman, prin oamenii politici de altadata, defectiunile majore din mecanismul democratic actual fac aceasta actiune imposibil de realizat. Fapt intolerabil.
    Ca urmare, este stringent ca societatea romaneasca prin reprezentantii ei de valoare sa indrepte situatia cu totul deplorabila in care a ajuns.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.