Fascinaţia răului

0
379

Există momente în viaţa fiecărui om, dar şi în istoria popoarelor, cînd predomină dorinţa individului sau a grupului de a face rău celui sau celor de altă părere. Psihologii caută sursa acestei tendinţe ce ne determină la un moment dat să acceptăm negativitatea, discriminarea, dorinţa de a vedea pe cineva că suferă. Fără vreo remuşcare, aplaudăm eroarea. Situaţia n-are logică, iar explicaţia acestui comportament de necredinţă în puterea binelui vine din comoditatea de gîndire care ne cuprinde din cînd în cînd, aparent inexplicabil, şi ne transformă în victime ale contaminării cu virusul calomniei. Cînd se petrec asemenea fapte, trebuie să ne rupem de grup, oricît ar fi de mare, şi să facem opoziţie!
Exemplele istorice sînt de un dramatism atroce, ne dăm seama ce grozăvii se pot întîmpla cînd mase mari de oameni deraiază de la linia dreaptă. Omenirea în întregul ei a fost pusă sub semnul întrebării în perioada naţionalismului hitlerist care elogia arianul şi ucidea omul de altă rasă sau orientare (evreul, ţiganul, homosexualul). La noi, iluzia binelui etern a fost întreţinută zeci de ani de comunismul cu faţă umană, care încerca să ne transforme în membri ai unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate. Istoria a dovedit că au fost erori ce astăzi ni se par greu de crezut, nu putem înţelege cum s-au lăsat popoare întregi manipulate de idei lipsite de fundament raţional, cum au cedat în faţa unor politicieni care au pus în practica politică teorii lipsite de omenie şi umanism.
Dar extremismele şi lipsa de judecată ne conturbă mereu şi iau forme dintre cele mai comune, intră în cotidian şi par acceptabile. Occidentul înregistrează o recrudescenţă a mişcărilor naţionaliste, care pun mai mare preţ pe separarea oamenilor decît pe apropierea lor. Tratamentul discriminatoriu faţă de muncitorii străini degenerează în ură faţă de alteritate, în proteste faţă de alte civilizaţii socotite înapoiate. Reacţia este apariţia fundamentalismului, deoarece de regulă la rău omul tinde să răspundă tot cu rău. Iar la deficitul de spiritualitate reacţionăm cu prejudecăţi.
Constatăm că negativitatea este răspîndită adesea de oameni altfel respectabili, care se lasă seduşi de fascinaţia răului şi devin în acest fel fragili sufleteşte. Oare ce se întîmplă în interiorul lor, de se lasă acaparaţi de idei războinice şi văd lumea în negru? Acelaşi lucru se întîmplă precum la vizitele tovarăşului Nicolae Ceauşescu în oraşul nostru, cînd mulţimi de oameni, altfel normali, intrau în transă şi aplaudau ridicaţi pe vîrfuri, măcar să-l zărească niţel!… Azi, de la cultul personalităţii conducătorilor, aceiaşi oameni au trecut la demonizarea conducătorilor. De la aplauze, la huiduieli. De la sărutarea mîinii secretarului de partid, la scuiparea celor care fac politică. Este o altă faţă a aceluiaşi tip de personalitate.
Rămîne să înţelegem de unde vine atîta resentiment în sufletul oamenilor. Probabil din faptul că avem multe ambiţii şi puţine realizări, iar cea mai facilă cale de a ne exprima nemulţumirea este să aruncăm vina pe cei din jur. Are loc o vînare a victimei. Pe cei apropiaţi nu ne putem vărsa năduful, ar reacţiona violent şi am încasa lovituri nedorite. Aşa că ne alegem să-i atacăm cu insulte pe cei îndepărtaţi, cum ar fi politicienii. Aceş­tia acumulează tot răul posibil şi sînt transformaţi în demoni. În primele etape ale democraţiei liberale, ţinte ale urii populare erau ţărăniştii. Acum, ne revărsăm furia interioară tot pe politicieni, ne lăsăm impresionaţi de forţa răului şi cădem în puterea acestui cult feroce, aşa că ne manifestăm revolta împotriva celor socotiţi răi. Dar cu cît omul cu inima seacă de compasiune se revoltă mai mult împotriva răului din lume (corupţiei), cu atît face mai puţin bine şi va deveni un agent împătimit al răului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.