Filosoful Cezar Mititelu, aşa cum l-am cunoscut (I)

0
533

În primăvara anului 1975, subsemnatul, în calitate de student la Filosofia bucureşteană, locuiam în complexul zis „6 Martie” (campus denumit după ziua instalării primului Guvern comunist al lui Petru Groza), situat între Facultatea de Drept şi Opera Română. Aici l-am cunoscut pe un fost coleg mai mare, terminase Filosofia în 1973, se numea Cezar Mititelu (foto), şi căruia apropiaţii îi spuneau Cezărică.

De la bun început vreau să zic că era, cu siguranţă, un vagabond de geniu, în vechea tradiţie balcanico-bucureşteană, ilustrată de exemplu cu un personaj literar celebru, precum Zacharias Lichter. Născut în 1945 la Bârlad, Cezărică a făcut mai întâi vreo doi ani de Facultate de Geografie la Iaşi. Nu a mai terminat Geografia, pentru că în acest timp a citit enorm filosofie şi clasicii literaturii ruse. Aşa că a venit la Bucureşti, la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la capăt. Era mai bătrân decât colegii lui de promoţie de la Filosofie şi avea deja ceea ce nemţii numesc Weltanschauung. Era bine cunoscut de către profesorii Facultăţii şi era intrat deja în folclorul universitar şi în legendele locului. Între multe altele, a fost în stare să facă una de pomină. În acea vreme, s-a redus durata studiilor la Universitate de la 5 ani la 4 ani. Această reducere a picat, din câte îmi amintesc, pe anul universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost ultima promoţie cu 5 ani, iar în anul următor, în 1972, a fost prima promoţie cu 4 ani. Cezărică al nostru ar fi trebuit să termine facultatea în 1970, dar în anul patru a rămas repetent în mod voit, prin neprezentare la un examen, tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoţie cu 5 ani. După care a rămas repetent din nou, tot în mod voit, în ultima promoţie cu 5 ani, fiind trecut din oficiu în anul patru. A ajuns de fapt pentru a treia oară în anul patru, an pe care o dată l-a repetat şi a doua oară l-a absolvit, iar acum se afla în situaţia să-l repete din nou, altă soluţie administrativă nu era. Oamenii se amuzau pe seama lui, toată lumea ştia că repetenţiile lui nu sunt pe bune, că omul era super-deştept şi că voia să mai tragă de timp şi să-şi prelungească la maximum durata statutului de student.
Pe Cezărică l-am cunoscut la cantina studenţească de lângă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai avea statut de student şi nici nu mai locuia în cămin, dar nici nu avea de gând să plece din Bucureşti (fusese repartizat profesor la un liceu undeva în judeţul Bacău). Era deja încărunţit şi arăta mai vârstnic decât era în realitate, la treizeci şi doi de ani arăta ca la vreo patruzeci, umbla îmbrăcat aşa-zicând decent, ca un profesor din provincie, cu pardesiu şi pantaloni de stofă, adică fără blugi, barbă şi plete cum era pe atunci la modă în lumea studenţească, având tot timpul asupra lui o voluminoasă geantă din piele. O femeie care distribuia tacâmurile la intrare în cantină îl întreba de fiecare dată, maşinal, „da’ nu ai mai terminat facultatea, maică?” Am început să discutăm despre scriitori clasici ruşi, din care eu am fost citit până atunci, cu excepţia lui Dostoievski şi Cehov, puţin şi superficial. Apoi l-am găzduit pe blat, cu acordul colegilor, în camera de cămin cu nr. 443 în care locuiam. Faptul nu era absolut nou, cu un an mai-nainte la Căminul din Panduri, la noi în cameră a mai locuit, tot clandestin, un student de pe la Teologie dintr-un sat de pe lângă Craiova.
Aşa s-au pus, încetul cu încetul şi inconştient, în camera 443 din corpul C al Complexului studenţesc de lângă Operă, premisele pentru o conexiune între discuţiile despre literatură purtate de către un grup de studenţi, cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei mai mari libertăţi pentru scriitorii din România, emise la Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Şi aşa am căpătat noi, în ochii Securităţii, acea importanţă deosebită care, odată ajunsă la un punct critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar de urmărire informativă. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că pe patru dintre noi ne urmăreşte Securitatea, eu nu aş fi crezut şi aş fi zis că acela este şi el victima stării de spirit, caracterizată prin mentalitatea paranoică în sens cultural, potrivit căreia Securitatea urmăreşte chiar pe toată lumea.
Dosarul l-am citit foarte târziu, abia în luna mai a anului 2010, după ce au trecut peste trei decenii de la consumarea faptelor. Mai întâi, am avut senzaţia că este vorba de o poveste tristă, care priveşte pe nişte străini. Apoi, pe măsură ce am parcurs filele dosarului, am simţit bătăi de inimă care îmi spuneau că spiritul care a animat atunci acele fapte este încă viu şi că trebuie, pentru expiere şi salvare, să le mărturisesc încă o dată în scris. Să prezint versiunea mea pe care cititorul, implicat sau nu, să o poată confrunta cu versiunea din notele informative, pe care le-am publicat într-o carte în facsimile (vezi Securitatea, Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, Cluj, 2012).
Cezărică, aşa cum îi spuneam între noi, avea lecturi filosofice apreciabile şi avea asimilate oarecum natural ideile filosofice fundamentale ale clasicilor dar, cu toate acestea, prefera ca material de lucru pentru expunerea ideilor sale literatura universală, mai cu seamă marea literatură rusă, pe care o cunoştea ca nimeni altul. În perioada studenţiei, eu am făcut mari sforţări sistematice şi am citit aproape integral Kant şi Hegel, aşa am putut să mă conving că lui Cezar nu-i erau deloc străine aceste texte. Cu toate acestea, el insista să avem citiţi bine câţiva scriitori de primă mărime din toate marile literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki, Flaubert, Stendhal, Maupassant, Lampedusa, Babel, Bunin, Swift, Igor Stravinski, E.M. Forster ş.a. Mai era obligatorie cunoaşterea Bibliei, precum şi a gândirii muzicale conţinută în câteva capodopere ale muzicii simfonice universale. Era o listă relativ scurtă, ceva de genul experimentului mintal: ce cărţi ai lua cu tine, dacă ar fi să trăieşti zece ani pe o insulă pustie? Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu se facă cu autori de filosofie, ci cu literatură (vreo douăzeci de autori) şi cu muzică. Mult mai târziu mi-am dat seama că omul avea dreptate. (va urma)
Nicolae IUGA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.