Filosoful Cezar Mititelu, aşa cum l-am cunoscut (III)

0
873

Discuţiile, care priveau iniţial doar literatura şi filosofia, ajungeau inevitabil şi la probleme politice. Aici Cezărică a descoperit pe cont propriu, observând viaţa cotidiană din România dar şi din alte ţări socialiste, ideea lui Troţki potrivit căreia nu abnegaţia în muncă, indiferent de salariu, este ceea ce îl caracterizează pe om. De aceea societatea socialistă a fost condamnată din capul locului la degenerare, indiferent unde s-a urmărit edificarea ei, la fel în Germania (zisă „Democrată”) ca şi în Rusia. Omul de rând a mers voluntar la război, în cursul războiului civil din Rusia, dar după aceea nu a mai mers voluntar cu acelaşi entuziasm şi la muncă în intreprinderile socialiste. Oamenii i-au urmat pe Lenin şi pe Troţki, care îi trimeteau la război şi la moarte, dar nu l-au urmat pe Stahanov, care îi îndemna doar să muncească mai mult, pentru depăşirea planului. O enigmă a sufletului omenesc. Oamenii au renunţat la libertate, precum în celebrul poem „Marele Inchizitor” din Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. În acest caz, nu există altă alternativă decât anarhia. Stalin a sesizat imediat faptul şi a recurs la teroare. Impunerea unui regim de teroare nu s-a bazat doar accidental pe firea brutală sau criminală a dictatorului Stalin, ci a părut a fi mai curând o necesitate istorică.
Părerile politice ale lui Cezărică, aşa cum sunt ele consemnate în notele informative din dosarul de urmărire, sunt destul de aproximative, mai mult sau mai puţin îndepărtate de adevărul lor iniţial. În primul rând, avem prezentată, într-un context anume şi într-un fel anume, o idee emisă de către persoana în cauză, de către „formator”. Apoi avem relatarea in-formatorului, mai mult sau mai puţin fidelă, adică ideea reflectată în capul informatorului. În fine, abia în al treilea rând avem Nota redactată de către ofiţerul de Securitate în limba de lemn proprie instituţiei, limbă care ucide spiritul, în baza conversaţiei cu informatorul.
Astfel, în Nota de la fila nr. 5 a Dosarului, aflăm că Cezărică obişnuia să spună că oamenii muncesc fără elan, întrucât nu sunt de acord cu sistemul politic de la noi. Din acelaşi motiv el, Cezărică, nu s-a prezentat la liceul la care a fost repartizat ca profesor, pentru că el nu concepea să muncească într-o societate în care munca nu e muncă. Pe de altă parte, nu vede nici posibilitatea unei schimbări sociale în viitorul apropiat, pentru că nu te poţi baza pe oamenii educaţi în socialism, ca să porneşti o acţiune; oamenii înjură regimul, dar după aceea merg să-şi încaseze salariul. Dacă lucrurile merg prost, nu sunt de vină „organele de decizie”, ci masele care nu acţionează.
Ideile sale pot fi degajate mai clar din Declaraţia scrisă chiar de mâna lui, pe care a dat-o după prima arestare, din luna mai 1977, aflată la Dosar la fila 11. Potrivit legii care reglementează activitatea CNSAS, mie nu mi s-au dat în copie toate filele din Dosar, ci numai acelea în care se află menţionat numele meu. Aşa se face că din note informative foarte interesante, de câte 3-4 pagini, la mine a ajuns câte o pagină sau două sau deloc. Aşa stau lucrurile şi cu această Declaraţie a lui Cezărică, scrisă de el însuşi în stare de arest: în posesiunea mea au ajus doar două pagini.
În Declaraţie, arată că în perioada 1976-1977, cu prilejul unor vizite pe care el le făcea unor studenţi cazaţi la Căminul „6 Martie”, a discutat cu mai mulţi, printre care: Iuga Nicolae, Horj Viorel, Vlasie Călin, Alfiri Ion, Teişanu Vladimir, Necşuliu Dorin şi alţii. „În aceste discuţii am abordat probleme legate în principal de literatură, filosofie, muzică şi pictură. Orice problemă era canalizată de subsemnatul pe teren politic… [în sensul că] am căutat întotdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat, pornind de la responsabilitatea absolută [subliniat în original] a individului sau a grupului care era de faţă pentru tot ceea ce e bun, respectiv rău în jurul nostru. Printre altele, m-am angrenat în unele discuţii privind nivelul de trai, situaţia economică de la noi din ţară, organizarea pieţei, unele teze ale marxism-leninismului privind democraţia…”
„În problema Paul Goma, am discutat despre el cu studenţii Iuga Nicolae şi Cornel Novak, anul III respectiv anul IV Filosofie, cazaţi la Căminul „6 Martie”, în cursul lunii aprilie [1977]. Întrebat de Iuga ce părere am despre acţiunea lui Goma, am spus că este o copilărie şi un non-sens, ca şi în cazul Soljeniţân pentru că, dacă este adevărat că reclamă lipsa drepturilor de a scrie, eu consider că aceste drepturi nu au lipsit niciodată în istorie şi prin urmare nici acuma”. De fapt, ideea lui Cezărică era că nu trebuie să te plângi că nu există drepturi, atâta vreme cât nu te lupţi pentru ele, cât nu faci nimic pentru a le câştiga; că întotdeauna în istorie au existat drepturi exact în măsura în care au fost obţinute prin luptă. Într-adevăr, el insista pe responsabilitatea absolută a individului pentru tot ce e bun sau rău în jurul nostru. Ideea străbate mileniile, de la Socrate la Kant. Lui Socrate, când era în închisoare şi aştepta pedeapsa cu moartea, nişte prieteni i-au propus să-l ajute să evadeze. El a răspuns că nu trebuie vătămate legile, „atât cât depinde de voinţa noastră”. Iar Kant spunea că important este ca voinţa să fie „necondiţionat bună, indiferent dacă este suficientă pentru efect sau nu”.
Colonelul de Securitate Constantin Cegăneanu, care superviza toată afacerea, a recomandat, în ceea ce îl privea pe Cezărică, să fie „Exploatat la buletin” (fila nr. 8), adică deoarece omul nostru nu avea buletin de Bucureşti, să fie dus obligatoriu în localitatea de domicilu şi să i se „ofere” acolo loc de muncă. În realitate, era vorba de domiciliu forţat sau „obligatoriu”, pedeapsă care însă la acea dată nu mai figura în Codul penal din România. Această pedeapsă a existat în Codul penal român prin anii ’50, dar a fost scoasă de acolo pe la sfârşitul anilor ’60. Într-adevăr, după prima arestare, Cezărică a fost eliberat, dar dus cu trenul, legat la mâini şi escortat de un miliţian, până acasă la Bârlad, iar buletinul lui a fost reţinut la Miliţie în Bucureşti. La Bârlad, unde locuia împreună cu părinţii, pe str. Al. I. Cuza la nr. 20, poarta casei a fost păzită de Miliţie 24 de ore din 24 timp de vreo lună. Când vigilenţa paznicilor a mai slăbit, Cezărică a reuşit să fugă la gară, s-a suit în tren şi a ajuns din nou în Bucureşti, unde s-a descurcat şi fără buletin. A fost dibuit de către Securitate şi re-arestat abia un an mai târziu. (va urma)
Nicolae IUGA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.