Priviţi înapoi cu mândrie!

0
695

Suntem în anul care marchează un Centenar de la Marea Unire şi, cred, niciodată ca acum, privirea noastră spre azi şi către ziua de mâine nu s-a dovedit atât de solidară cu efortul de a ne cunoaşte cât mai bine trecutul. Poate şi unde vin către noi invitaţii de pretutindeni. Academia Română o face cu orice prilej.

Sunt rare ocaziile când lipsesc de la manifestările organizate de forumul nostru, născut la răscruce de anotimpuri, din dorinţa de a convoca alături minţi luminate din toate întinderile româneşti. De câte ori vin în aulă pentru a-i urmări pe nemuritorii de azi exprimându-se cu larg profit pentru noi, în atâtea şi atâtea teme preţioase prin conţinut, de neuitat licăriri de inteligenţă şi potenţialitate, mă las urmărit de privirile nemuritorilor de dinainte, dovezi de netăgăduit, prin existenţa lor, că pe acest picior de plai, românismul a existat de când lumea.
N-am absentat niciodată de la Ziua Culturii Naţionale. M-am regăsit şi în acest an în băncile rezervate publicului. Acum pot spune cu inima deschisă următorul adevăr: am asistat la o lecţie deschisă, cu temă vizibil subliniată, Români, priviţi-vă cu mândrie trecutul! Aveţi de ce!
I-am urmărit şi sorbit din priviri pe distinşii conferenţiari. Unul şi unul. Invitaţi la pupitrul din Aula Magna, ei ne-au magnetizat prin idei de înălţime, cu dorinţa deloc ascunsă de a ne convinge să gândim ca ei.
De ani de zile ne agităm în jurul unui subiect pe care unii dintre noi l-am transformat în bulgăre de foc. Aşadar, l-ai prins între palme, te-ai ars. I se spune, în termeni de vocabular, într-un fel anume: naţionalism. Domnul academician Răzvan Theodorescu şi-a rezervat timp pentru a întoarce pe toate părţile acest concept „prodigios şi contradictoriu”, de tipologie diversă. Îndemnul său: oricâte forme alotropice i-au impus extremişti de diferite orientări, reţineţi – există un naţionalism unificator. Deci pozitiv. Poate fi însuşit şi promovat, cu gândul la foloasele pe care le aduce în existenţa unei naţii.
L-am auzit pe domnul profesor enumerând trei dintre marile proiecte „naţionaliste” româneşti: Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă, Marea Unire de la 1918. Precum intuiam, aveam să auzim exprimat regretul că azi ne lipsesc asemenea mari proiecte „naţionaliste” pozitive.
O vibrantă pledoarie pentru cunoaşterea trecutului a adus cu sine domnul academician Ioan Aurel Pop, rectorul mult respectatei universităţi clujene. Dascăl de ţinută, om cu multă carte, orator spectaculos. Peste toate, domnul academician ne provoacă de la apariţia pe afiş, obligându-ne să ne întrebăm: de această dată cu ce ne aşteaptă la întâlnire? Cu neodihna de a ne convinge de nevoia de istorie. Premisa este una de tot accesibilă: Fără noi, cultura lumii ar fi mai săracă! De aici îndemnul omului de la catedră: Cunoaşteţi-vă în toate câte aţi lăsat în urmă! Învăţătura aceasta se revendică din spusele lui Neagoe Basarab către fiul său. Un îndemn rostit de generaţii întregi pentru cele de după ele. Glasul domnului rector de la Cluj nu poate ascunde tristeţi care-l macină. Vede ce se întâmplă prin şcoala românească de azi. Istoria este expediată în carcasa unei singure ore pe săptămână. Logica este trimisă la plimbare, făcând loc unor practici toxice, cu efecte pe termen lung. Elevii sunt împinşi spre „odihnă”, situaţii care alimentează scăderea interesului lor pentru cultura generală, pentru istorie. Anii de şcoală devin astfel ogor fertil, dar necultivat. Gândită lacunar, superficial, lecţia de istorie te privează de chiar înţelegerea istoriei. Ţinut de mână să afle nume de personalităţi, elevul află de Napoleon, dar nu i se spune nimic de revoluţia franceză din 1789, care i-a generat apariţia. Rolul culturii în educaţia şcolară scade vizibil. Ne sunt oferite exemple copleşitoare: peste 40 % din tinerii trecuţi prin şcoli sunt analfabeţi funcţional! Luaţi la întrebări de profesorul lor, studenţii din anul I se dovedesc necunoscători şi necuviincioşi. Nu ştiu a face diferenţa între iluminism şi romantism, n-au idee, ei, azi, călători prin lumea largă, cam pe când a existat Michelangelo, la naşterea Capelei Sixtine. Trist, dar adevărat! Un sfat de bună credinţă: Învăţaţi istorie!
Parcă răvăşit de conştiinţa de maramureşean, domnul academician Nicolae Breban s-a cantonat în ziceri istorice, constatări luminoase, îndemnuri spre dragostea de neam şi ţară. Doar de la noi a plecat Dragoş, mândru ca un soare… Priveşte cu durere spre soarta care ne-a învecinat „imperiile cinice” care ne-au drămuit existenţa. Dar găseşte, în contrapunct, vorbe frumoase pentru neamul latin care a reuşit să se apere, să se salveze. Unii, în porniri menite să-şi mărească averea teritorială, au urmărit să ne dezmoştenească. Dar am rezistat, apărându-ne ce e al nostru. Am avut răbdarea „luminată”, îndemnul de a ne păstra ce duceam cu noi – limbă, istorie, obiceiuri, tradiţii. Norocul ne-a venit şi din existenţa unei biserici în stare să păstreze cutumele sfinte, şi din felul de a fi al locuitorilor. Spunea domnul Nicolae Breban: „Credem în Hristos, în Eminescu şi destinul nostru”.
L-am înţeles şi pe domnul prof. univ. Mircea Martin în demersul său de a ne propune memoriei, de Ziua Culturii, pagini de incontestabilă valoare, alcătuite în scurgerea deceniilor din urmă. Cu umor, ne-a recitat din Eminescu versuri ce s-ar putea potrivi şi azi. Centenarul, afirmă domnia sa, se prezintă ca o încărcătură de simboluri, un inventar de însuşiri şi producţii datorate muncii şi creaţiei poporului, în primul rând elitelor. Vorbim de o moştenire politică, culturală, morală. Mi-a plăcut cheia în care s-a referit la subiect. Se impune o autocritică naţională, nu doar o glorificare a ce ne convine. Să ne limpezim mai bine opţiunile. Ce păstrăm din lada de zestre adusă cu noi din trecut? La ce renunţăm?
Aşa cum mi-a plăcut efortul domnului profesor de a „pune pe masă” mostre ale cercetării de specialitate, piese de inventar ale bilanţului la Centenar. Elogiile l-au căutat nu doar pe academicianul Eugen Simion, dar cu precădere pe domnia sa, aflat în tranşeele de prim plan ale editării unor volume de tezaur naţional. Să nu-i uităm meritele în a aduce în bibliotecă, pentru noi toţi, manuscrisele lui Eminescu.
Nu aş putea lăsa deoparte prestaţia, în cadrul acestui eveniment de ţinută, a domnului academician Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Academiei. Şi-a rezervat, ca în alte rânduri, rolul – marginal – de moderator. A fost o încântare! Se ivea la microfon doar când rolul îl chema în scenă.
Mişcarea prin istoria Academiei Române a fost încredinţată domnului academician Cristian Herea, preşedinte în exerciţiu al respectatei instituţii de ştiinţă şi cultură. Domnul academician Alexandru Surdu ne-a punctat, la rându-i, elemente ţinând de esenţă. Ne-a amintit de ce ne-am adunat laolaltă pentru a serba pe Eminescu, a marca Ziua Culturii Naţionale, a sublinia importanţa Centenarului Marii Uniri. Dacă spui Eminescu, spui România, ne-a amintit domnul academician. Mihai Eminescu – o culme de rostire şi simţire românească. S-au rostit frecvent asemenea sintagme. Dar, niciodată, cu sonorităţi vetuste, repetitive. De reţinut, totuşi, asemenea postulate: Dacă piere limba română, piere şi populaţia care o foloseşte, Cultura – discul de apărare al identităţii naţionale, Să ne creştem copiii cu biblioteci în fiecare casă.
Ni s-au amintit ţintele fixate pe agenda Academiei Române la începuturile sale: alcătuirea unei ortografii unitare şi realizarea unui dicţionar al limbii române.
Dorel Vişan este o prezenţă perenă, primăvăratică la sărbătoarea Zilei Culturii Naţionale.
Maestrul Eugen Doga s-a aflat ca oaspete, în premieră la Academie. Să credem că până la a fi primit ca om de-al casei nu mai e mult de aşteptat?

Nicolae Bud

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.